Ana-Maria Negrii

Cronologie:

Pătrar de Lună după Luna nouă din Leu de săptămâna trecută – Luna face cuadraturi cu Soarele și cu Saturn prinși într-o opoziție. Zi tensionată, cu multe solicitări, epuizare, durere de cap, somn.

Seara, ca urmare a unui comentariu dintr-un grup de recomandări filme, ajung să mă uit la un episod dintr-un serial în care tema este The white lady – fantoma unei femei care și-a ucis copiii și apoi s-a sinucis și care bântuie o răscruce de drumuri în care atrage bărbați pe care apoi îi face dispăruți. Fantoma trece pragul când este forțată să-și confrunte trecutul și să-și reîntâlnească pruncii uciși.

Brr! Nu prea mă mai uit la astfel de filme, dar neștiind despre ce e vorba, am văzut episodul până la capăt. M-a tulburat.

Visul

Sunt undeva la marginea unei păduri. Este o cărare lată înierbată într-un verde viu, îmbietor. Pădurea mă atrage foarte tare. Pe marginea cărării, Alin e întins și savurează liniștea într-un fel de siestă. Eu privesc tânjind către pădure și îl rog să vină cu mine, că vreau mult în pădure. Că uite ce frumoasă e și verde! Și cumva simt că pădurea aceea are în ea ceea ce vrea sufletul meu. Până la urmă Alin se ridică și vine cu mine. Eu îi zic că am văzut că și alte femei au mers și păreau că se simt tare bine. Trecem drumeagul și căutăm un loc pe unde să intrăm în pădure. Dar pare că nu mai este drumul acela pe care îl văzusem eu. Dintr-o dată pare că e în fața noastră un loc pustiit, abandonat. Pășind printre crengi și liane dăm de niște coloane ale unei vechi clădiri, ca un templu, pe care atârnă vegetație și uscăciuni. Găsim un loc de trecere și dincolo se deschide un cimitir. Un cimitir abandonat peste care domnește o tristețe sfâșietoare, copleșitoare. Undeva într-o parte, se văd trecând, dincolo de un gard metalic părăginit, un preot și un bărbat căruia îi dă indicații; merg grăbiți undeva și nu-i interesează nici cimitirul, nici prezența noastră. Ne plimbăm printre mormintele uitate și toate par pline de un greu, o apăsare imposibil de descris. Într-o cărare, văd un mormânt mititel peste care stă o scândură pe care scrie ”Copil Păcat”. Mi se face rău. Îi spun lui Alin că nu mai vreau, nu mai pot, vreau să ieșim de-aici. Trecem înapoi pragul printre coloane și plec de-acolo cu sufletul copleșit de tristețe. M-am și trezit. Nu am mai suportat să fiu în acest vis.

Postarea lui Edo

La cafea, citesc printre altele, această postare a lui Edo:

”Stop. Căutarea e calea masculină, zice Kabir. Este una dominantă, activă, merg și iau ceva, ce vreau, de la lume. Sufletul neliniștit pornește în căutarea a ceva. A acel ceva, care îl va opri. Dar căutătorul nu știe, că acest ceva îl va opri. În lumea dorințelor și a modernității este ușor de confundat căutarea spirituală cu consumerismul spiritual. Când căutătorul dintr-un motiv sau altul renunță la căutare, scutul aroganței, al omului, care știe ce vrea, se crapă. Abia atunci lumina divină îi va arăta că tot ce căuta, era el însuși. Și atunci orice va întâlni, va fi tot el însuși. Exotismul ieftin al căutării se transformă în bogăția infinită a împlinirii. Calea masculină se transfomă în una feminină, primitoare. Cu cât devenim mai primitori, cu atât mai mult viața este capabilă să ne umple.”

Teresa Fidalgo

Mai târziu, tema aceasta a polului Yin, receptiv, pasiv a revenit în timpul consultației astro de astăzi. Tot atunci, Ana mă striga de-afară că avea un greu. Plângea că ceva nu era în regulă în relație cu fetițele cu care se juca. Nu am înțeles bine ce, dar mai târziu am avut răgaz să stăm și să îmi spună despre ce a fost vorba. Fetele mai mari ca ea se dădeau rotunde că ele sunt curajoase și puternice și o speriau cu o poveste despre o fantomă – Teresa Fidalgo. Știu că pe toți copiii îi sperie poveștile cu fantome și/sau tot ceea ce e peste puterile lor de conținere și atunci îi ajută cumva dacă găsesc pe câte unul mai sperios față de care să se poată simți puternici. O cuprind pe Ana și ajungem să vorbim despre spirite și fantome. Curiozitatea mă duce totuși spre a căuta pe google despre Teresa Fidalgo, că sigur e ceva ce circulă printre copii și adolescenți acuma și să văd ce e. Și așa ajung iar la povestea The white lady și deja sunt intrigată. Ceva este aici ce se cere văzut. Hai să mă uit mai atent.

La Llorona

Iau de pe raft Femeile care aleargă cu lupii și caut capitolul cu Llorona, căci poveștile cu White lady de pe net (și sunt multe, în toate culturile) au toate acest fond în care o femeie trăiește o moarte tragică fie prin ucidere, sinucidere sau accident brutal și implică o situație în care bărbatul din viața lor – soț, tată are vina fie morală fie directă a morții lor. În unele cazuri, povestea implică și moartea copiilor, provocată de multe ori chiar de către mamă. Wow ! Nu pot să nu mă gândesc la cazul extrem despre care s-a tot vorbit zilele acestea, cu mama care și-a aruncat pruncii de la etaj. La Llorona.

În cartea Femei care alergă cu lupii, este relatată povestea Llorona despre o tânără femeie frumoasă de care se îndrăgostește un bărbat bogat și-i face și doi copii, dar care apoi o părăsește pentru a se căsători cu o femeie de rangul lui și vrea să îi ia și copiii. Atunci tânăra femeie își iese din minți, își sfâșie hainele și carnea pe ea, ia copiii, îi duce la râu și îi aruncă în apă. Copiii se îneacă, iar Llorona, la rândul ei, se prăbușește îndurerată pe malul râului și moare. Sufletul ei urcă la cer, însă acolo i se spune că va putea intra numai după ce scoate din râu sufletele copiilor ei.

De atunci, sufletul Lloronei mătură malul râului cu părul ei lung și răscolește fundul apei cu degetele subțiri, căutându-și pruncii.

Rămân pe gânduri ! Mă gândesc și la vis și la contextul astrologic și caut acolo să văd ce conexiuni sunt. Și sunt. Nici nu știu dacă are sens să le scriu. Deschid spotify și caut La Llorona. Dau la maxim. Și încep să cânt, din tot sufletul. Și de undeva din pântec, din străfundul ființei, urcă un plâns ! Un plâns străvechi, un plâns care nu e doar al meu, un plâns care vine din toată suferința înghițită a femeilor care au ajuns până în acel punct al disperării din care să facă rău creației lor sau lor înșile. Și plâng ! Și cânt ! Și plâng !

Și recunosc acum tristețea din cimitirul din vis dar și fascinația pentru pădure. Citind din Femei care aleargă cu lupii, toată imaginea se încheagă.

Pădurea din vis și fascinația pentru ea este despre eternul feminin, despre femeia sălbatică, femeia conectată cu simțurile sale, femeia creatoare, cea care hrănește fără să facă vreun efort, ci doar fiind. Seva care hrănește pădurea este aceeași cu seva din care se hrănește și hrănește femeia. Așa cum în pădure viața își croiește mereu drum și aduce regenerare an după an, ”forța creatoare curge prin pământul psihicului femeii, căutând canalele naturale din noi”.  

Creativitatea manifestată ca urmare a acestui râu care curge armonios în psihicul nostru hrănește pe toți cei care vin la acest râu. Capacitatea creativă a unei femei este bunul ei cel mai de preț – dăruiește în exterior și hrănește în interior pe toate planurile.

Uneori legătura noastră cu creativitatea ajunge să fie viciată și devine din ce în ce mai greu să ne manifestăm în acest sens. Fie că ne lăsăm copleșite de tot felul de task-uri impuse de presiunea socială, sau lăsăm condiționările exterioare să pervertească adevărul interior și ne îndepărtăm de pădurea noastră interioară, fie că ajungem să fim epuizate ca urmare a făcutului de lucruri care nu sunt ale noastre să le facem, fie din cine știe ce alte motive/scuze pe care le găsim.

Povestea Doamnei în alb sau a Lloronei vorbește de trădarea unui bărbat, însă Dr. Clarissa Pinkola Estes explică foarte frumos cum această trădare ne aparține, în fond. Pentru că este animusul, bărbatul interior al femeii, pe care aceasta îl exilează undeva în adâncimile psihicului ei sau pe care îl transformă într-o serie de complexe de inferioritate care blochează apoi manifestarea creativității. Și astfel, fără aspectul masculin sănătos din interior, femeia e pierdută, pradă disperării, otrăvită, distrugătoare. Și pădurea devine un cimitir al copiilor uciși – copii care pot fi toate tentativele ei de a crea, omorâte încă dinainte de a prinde viață. Din păcate, otrăvirea aceasta a apelor creatoare din femeie poate ajunge să distrugă chiar și în exteriorul ei, atunci când sufletul ei a flămânzit prea mult și ea nu-și mai găsește calea spre ape limpezi.

De citit capitolul despre Llorona din cartea Femei care aleargă cu lupii. Aproape fiecare frază este grăitoare și nu îl pot transpune pe tot aici.

Dar pot adăuga câte ceva despre contextul astrologic.

Soarele a părăsit dăunăzi zodia Leului Creator și a pășit pe teritoriul Fecioarei, punând față în față  temele creației/creativității dar și a relației noastre cu aspectele ce țin de teritoriul fecioarei – naturalețe, fertilitate, manifestarea firească a talentelor creatoare.

În Leu au rămas Venus în retrogradare și Lilith, ambele vorbind despre umbre ale femininului, arătându-ne printre altele, cum ne raportăm greșit la capacitatea noastră creatoare. Pot ieși acum la suprafață rănile noastre sufletești legate de iubire, de cum nu suntem iubiți cum vrem noi, nu suntem văzuți, nu suntem prețuiți așa cum am vrea. Dar să proiectăm în continuare pe ceilalți, nu face decât să ne țină departe de întregire. Lilith e Umbra, Umbra este partea rănită și exilată din noi. Când ești rănit și agresat, nu simți că vrei să rănești înapoi, să lovești unde doare mai tare, să provoci aceeași suferință? Ba da și dacă nu găsești nicăieri alinare, asta faci. Dar dacă cineva ar veni și te-ar îmbrățișa și te-ar ține să-ți plângi plânsul? Parcă nu ai vrea să-i dai în cap. Așa că acum e unul din timpurile acelea când cel mai mult e recomandat să ținem în brațe părțile acelea din noi care se simt rănite și exilate, să le iubim și să le oblojim. Și poate să plângem ”copiii păcat” – proiectele noastre care au rămas la stadiul de idei, pentru că nu le-am mai dat viață, lăsând să primeze cine știe ce alte ”priorități”

În Fecioară este și Mercur retrograd și de peste drum, din Pești, Saturn întreabă și Soarele și pe Mercur despre ce alegem să sacrificăm și ce prioritizăm în viețile noastre? Alte teme sunt despre victimizare, pierderea în detalii, găsirea de scuze. Dar scopul este spre întregire.

De la Sânta Marie Mare la Sânta Marie Mică – poate că neîntâmplător sezonul Fecioarei parcurge o bună parte din timpul dintre cele două sărbători dedicate Fecioarei Maria.Maria nu este doar despre Fecioara biblică și despre idealul de feminitate, castă, inocentă, perfectă. În fiecare an în perioada aceasta visez mult cu aspecte grele ale feminității și asta îmi spune că e un timp din an în care se curăță (atribut al zodiei Fecioară) foarte mult ceea ce ține de feminin. Fecioara Maria a fost mai înainte Isis și toate zeițele mamă ale antichității. Faptul că a fost epurată de toate atributele ”întunecate” nu a făcut decât ca acestea să fie trimise în Umbră. Uneori, acestea ies la suprafață în forme brutale, iată, ca mame care își ucid pruncii sau ca medici lipsiți de atributele mamei – grijă, empatie, protecție, etc. Așa că o bună temă de meditație acum este – ce fac cu furia, cu teama, cu tristețea, cu lipsa de compasiune, de sensibilitate, cu cruzimea, cu otrăvurile sufletului? Ce fac cu ele când ele sunt acolo, dar nu le pot arăta, căci aș fi exilată? Cum le scot din mine ca să nu fiu mâncată de pe dinăuntru? Cum o integrez pe Mama vitregă din mine?

Yin-ul dezechilibrat, distructiv

Am scris mai demult un articol pe blog care pornea de la faptul că trăim un fel de sfârșit al unei ere Yin. Planetele transpersonale – Pluton (Voința divină), Uranus (Mintea divină), Neptun (Iubirea Hristică) tranzitează toate semne Yin, negative – Pluton e pe ultima lungime în Capricorn, Uranus mai stă un pic în Taur, Neptun mai zăbovește și el o vreme în Pești. La nivel global, de conștiință colectivă, prelucrăm cu toții acum teme legate de aspectul Yin, receptiv al Vieții. Din perspectiva aceasta, face și mai mult sens ceea ce scria Edo – e un timp acum să devenim primitori, să ne deschidem în fața vieții. Însă noi, inclusiv femeile, suntem foarte mult în energia făcutului, vrem să facem, să cucerim, să ieșim în față, să obținem rezultate, să evoluăm spiritual cu forța. Și cu cât mai mult facem asta, cu atât mai mult rătăcim și pierdem conexiunea cu râul subteran al creativității. Este acum un timp al golirii! Poate că e timpul să ne golim de teorii, de curente spirituale, de idei, de lucruri, de proiecții. Să ne golim și să fim receptivi, să ascultăm și partea aceea din noi numită suflet și să încetăm a-l mai înfometa. Căci sunt convinsă, că cu cât mai multe realizările și bifele, cu atât mai pustiit se simte sufletul. Și de aici consumerismul! Băgăm în noi până la refuz și nu înțelegem de ce nu suntem încă iluminați. Și atunci, vine Viața, cu aspectul ei de Kali distrugătoare și ne ia cu forța tot acest surplus, ne lasă goliți ca să putem primi.

Sigur mai sunt și alte aspecte și alte perspective. Dar așa evident a ieșit acum la suprafață aspectul acesta de Llorona, încât nu puteam să-l ignor.

Nu știu dacă am reușit să expun coerent ceea ce s-a tot învârtit în suflet și în gânduri astăzi. Dar am scris! Ca să onorez râul creator. Căci altfel, aș mai fi adăugat un mic mormânt în cimitirul din visul meu, un ”copil păcat că nu s-a născut”.

Vă invit să citiți capitolul despre creativitate din cartea Femei care aleargă cu lupii. Va aduce mult mai multă înțelegere.

Și vă invit să trimitem împreună gânduri bune către toate Lloronele lumii, toate femeile care și-au sacrificat creativitatea pe altarul cine știe cărui idol social, cultural, sfârșind ele însele în veșnică disperare și depresie și în disperarea lor, rănind și pe alții.

Ele sunt și în noi, căci suntem ÎmpreUNA!