E septembrie iar. În fiecare an vine septembrie, toamna, iarna, primăvara, vara. Cine îi spune naturii că a venit vremea să îmblânzească razele soarelui, să nu mai fie așa arzător, să adune mai des nori care să-și scuture încărcătura peste pământul prăfuit de vară, că zilele trebuie să se scurteze, că frunzele trebuie să se îngălbenească și să cadă, lăsând copacii golași, vulnerabili. Cine îi spune toate acestea? De unde știe pământul să respire în aceste ritmuri? Dacă aș fi cinică, aș zice că nimeni. Dar eu cred! Cred în acea inteligență magnifică înscrisă în fiecare atom din univers pe care încă nu o putem pătrunde cu totul și care mișcă totul în cel mai minunat chip. Și oare această inteligență nu ne șoptește și nouă despre cum este cel mai bine să se întâmple lucrurile, cum e mai bine să gândim, să acționăm, să vibrăm astfel încât să pătrundem acest flux universal care se întâmplă firesc, fără zbatere?
Dacă asculți sau contempli natura suficient de mult, începi să înțelegi că totul curge în cicluri, în spirale și în final totul se reduce la forma perfectă de cerc, iar cercul e asociat cu sufletul, dar și cu sfințenia – sfinții sunt ilustrați cu un cerc luminos în jurul capului. Și dacă totul este un cerc perfect, de ce noi ne străduim să trăim linear? De ce căutăm mereu să ajungem din punctul A în punctul B? Oare cum ar arăta viața dacă pur și simplu am asculta și am respecta principiile naturii, dacă am respira o dată cu pământul?
Dacă nu mai ascultăm vocea aceea interioară care știe când să rodim, când să jelim după frunzele căzute, când să ne bucurăm de mugurii noi, când să ne avântăm în lume cu curaj și când să ne retragem în rugăciune în cămăruța inimii, atunci ce ascultăm? Mi se pare că tot mai mult ne spun alții ce să mâncăm, când și cum să mâncăm, când să dormim, ce job să ne luăm, ce haine să purtăm, cu ce să ne spălăm, când să ne rugăm, cui să ne rugăm, ce să visăm, cum să respirăm și ce să gândim. Totul pare să vină din afară și mi se pare că mai rea decât orice cancer este această boală a ruperii de sine, a lipsei de conexiune cu interiorul nostru, cu inteligența aceea care face să vină toamna, iarna, vara, primăvara și tot așa.
Am învățat să ne temem de moarte și ne irosim toată viața și toate resursele temându-ne deopotrivă și de murit și de trăit. Pentru că în cursa cu anii, investind resurse în tot felul de rețete miraculoase pentru tinerețea veșnică, uităm să trăim și să ne bucurăm cu adevărat de clipa prezentă. Uităm că nașterea și moartea sunt același lucru. Pentru că e un Cerc și totul curge în cicluri. Întotdeauna murim și trăim întotdeauna. Oare florile plâng când se vestejesc?
Mă întreb în fiecare zi – cum ar arăta viața mea dacă nu m-aș mai teme? Mă opresc, respir și mă întreb: ce simt acum? De unde vine această simțire și ce vrea să îmi spună? Pe cine ascult acum – inima, interiorul sau ceva din afara mea? Dacă ar fi să militez pentru ceva, aș milita pentru contemplarea naturii. Cred că oamenii au devenit controlabili și au ajuns să trăiască așa cum le dictează alții pentru că s-au rupt de natură. Și cu cât ne afundăm mai mult ochii în ecrane, cu atât devenim mai rupți de noi înșine. Și tot ceea ce avem nevoie să știm este în noi. În fiecare celulă.
Toamna ne apucă melancolia și încet-încet pășim din împărăția luminoasă a Soarelui în spațiul intim, uneori întunecat care ne oferă ocazia întâlnirii cu sine. Hai să facem această toamnă una a conversațiilor cu noi înșine, să reînvățăm să ne ascultăm pe noi. Să reducem zgomotul din afară și să creăm spațiu pentru conversații cu noi înșine.
Ana-Maria Negrii 