Ana-Maria Negrii

Alb și Negru. Se spune că ambele conțin în ele toate culorile. Însă, în timp ce negrul le conține pe toate separat, în alb devin Una, Tot, Întreg. Acum, să ne imaginăm Universul, Pământul, propria ființă ca pe un glob alb de lumină – un Întreg care la un moment dat este atins de un stimul asemănător cu o piatră care izbește oglinda unui lac provocând valuri și Albul începe să se mlădieze ușor, asemenea valurilor, și culorile conținute în acest glob luminos încep să se reveleze una după alta ca un curcubeu. Explozie de culoare și vibrație. Dar nimic nu mai este la fel. Totul are reverberații și se mișcă pe principiul cauză-efect. De fiecare dată când acționezi, undeva, mai aproape sau mai departe apare un efect, multiplicat la infinit. Fiecare acțiune individuală are ca scop regăsirea acelui Întreg, dar se întâmplă de nenumărate ori ca aceste acțiuni să ducă mai degrabă la separare, decât la uniune.

Mare – Mic. Când eram mică, pe la vreo 9-10 ani, mi se întâmpla adesea ca seara, în pat, aşteptând să vină Moş Ene pe la gene, să trăiesc o senzaţie de „mare-mic”; aşa am numit-o eu, pentru că stând cu ochii închişi mă scufundam încet-încet într-un necunoscut imens, uneori întunecat, alteori cu pete de culoare, ca într-un ocean la mare adâncime, unde lumina abia pătrunde, lăsând să se întrevadă pe alocuri urme de albastru-bleumarin, atât cât să-ţi dai seama că nu e totul negru complet. Şi în acest ocean ascuns în spatele pleoapelor mele mă expandam, simţeam cum cresc, mă umflam ca un balon până eram tot imensul şi eram bucuroasă, era un sentiment plăcut. Pentru că ştiam ce urmează. Trăind această expansiune continuă, venea un moment în care, de nicăieri apărea senzaţia unui fir de nisip – unul minuscul, dar pe care simţeam că-l ţin între degetul mare şi arătător şi că e cumva mare, tot atât de mare cât oceanul care eram. Şi deodată trăiam simultan această senzaţie de „mare-mic” – eram şi firul de nisip dar şi imensul în care eram scufundată. Simţeam o bucurie nesfârşită şi pace şi împăcare. Totul şi nimic totodată.

 

Sunt momente în viață când devin foarte conștientă de faptul că separarea este o iluzie și că tot ceea ce este în afara mea este și înlăuntrul meu, că universul întreg este în mine și că sunt totodată și oceanul și picătura. Acestea sunt momente de Alb și de Întreg. Și sunt și zile când îmi vine greu să-mi asum responsabilitatea și prefer să dau vina pe ceilalți pentru ceea ce nu-mi iese. Acestea sunt zile de Negru și Separat. Cred că unul din cele mai grele și frumoase momente din viață a fost atunci când am realizat că totul ține de mine, dar că asta înseamnă că nu mai pot da vina pe ceilalți. Asta nu înseamnă că nu o mai fac încă. Om sunt și spirit călător. Iar greșelile ne cresc mari. Legea cauză-efect ne ajută să devenim din ce în ce mai responsabili și învățând să abordăm viața pe acest principiu, transformăm tot mai mult negrul în alb.

Așa că, dacă Eu sunt Totul și Totul e în mine, ce pot face eu ca Totul să fie din ce în ce mai bine? Cine se scuză se acuză și cine arată cu degetul către altcineva arată cu celelalte patru degete către sine. Așadar, când acuz, ar fi bine să mă întreb și ce anume pot face eu altfel ca această situație să se schimbe? Este viața mea exemplară? Fac lucrurile astfel încât efectele acțiunilor mele sunt benefice universului înconjurător? Mă gândesc, de exemplu la tema de actualitate – corupția celor care ne conduc și la protestele care au loc pe această temă. Protestăm împotriva unui sistem corupt, dar mă întreb câți dintre noi, acasă la ei sunt perfect onești cu cei apropiați, familia, prietenii? ”Nu minți!”! Și totuși stăm în relații disfuncționale ani, zeci de ani și ne mințim nu doar partenerii, prietenii, ci și pe noi înșine. Dar avem pretenția să nu fim mințiți și înșelați. Vrem ca celălalt să se schimbe. Sau la job, de câte ori avem curajul să ne susținem drepturile sau de câte ori semnalăm multiplele discriminări care se întâmplă? Ne dorim ca sistemul să funcționeze corect, cei care ne conduc să fie nu doar cinstiți, ci să aibă viziune, să fie buni organizatori, să se concentreze pe dezvoltare, să gestioneze corect reusursele. Dar în viața de zi cu zi, câți dintre noi ne fixăm obiective în acord cu viziunea noastră de viață, câți ne gestionăm timpul în așa fel încât acțiunile noastre să ducă spre împlinirea idealurilor de viață, câți muncim să renunțăm la comportamente vicioase și învățăm să instituim obiceiuri sănătoase, câți ne străduim să administrăm cum se cuvine propriile resurse, fără să mai risipim? De câte ori ți-ai zis: de mâine fac sport, de mâine nu mai fumez, de mâine citesc mai mult, de mâine economisesc, de mâine …

”Era odată un băiețel care consuma atât de mult zahăr încât a devenit dependent și nu mai putea să se abțină să nu consume multe dulciuri. Îngrijorată in privința obiceiurilor alimentare ale fiului ei și tare supărată din această cauză, mama băiatului a încercat în nenumărate feluri să îl facă pe fiul ei să înceteze să mai mănânce zahăr. Nimic nu a funcționat însă, așa că a decis să își ducă fiul să îl vadă pe Mahatma Gandhi care era idolul copilului.  

Drumul până la Gandhi nu a fost deloc ușor. A trebuit să meargă preț de câteva mile sub soarele arzător, însă au ajuns în cele din urmă la ashramul lui Gandhi. Acolo i-a povestit lui Gandhi despre lunga și dificila lor călătorie, împărtășindu-i înțeleptului necazul ei:

„Bapu (tata), fiul meu consumă prea mult zahăr și nu este bun pentru sănătatea lui. Vrei, te rog, să îi spui tu ca zahărul în exces nu îi face bine și să renunțe la a mânca atât de mult?

După ce a ascultat-o pe femeie cu răbdare, Gandhi a stat puțin pe gânduri. A refuzat să îi dea băiatului vreun sfat, spunându-i femeii să revină amândoi peste două săptămâni.

Mama a plecat puțin perplexă. Și-a luat băiatul de mână și a plecat. În sinea ei se întreba de ce nu l-a rugat Gandhi chiar atunci pe băiat să înceteze să mai mănânce zahăr… 

Două săptămâni mai târziu, s-au reîntors să îl viziteze pe Gandhi. De data aceasta, Gandhi s-a uitat la băiat și i-a spus: „Băiete, trebuie să încetezi să mai mănânci zahăr. Nu îți face bine. Știu că poate fi dificil să renunți la zahăr, însă poți să o faci.”

Cuvintele înțeleptului au avut un impact imediat asupra copilului. Băiatul a dat din cap către Gandhi și a spus ca va face tot ce îi stă în putință pentru a nu mai mânca zahăr. Mama băiatului i-a fost recunoscătoare lui Gandhi, însă curioasă din fire, nu s-a putut abține și l-a întrebat pe înțelept: „Nu înțeleg, maestre. De ce nu i-ai spus să renunțe la zahăr în urmă cu două săptămâni când l-am adus să te vadă?”

Gandhi i-a zâmbit și a spus: „Dragă mama, în urmă cu două săptămâni nu eram în măsură să îi spun băiatului să renunțe la zahăr. Eu însumi mâncam prea mult zahăr. Am avut nevoie de aceste două săptămâni pentru a renunța la zahăr.”

Este dificil să devenim dintr-o dată exemple de integritate, dar ne putem propune ca de fiecare dată când dorim ca ceva în jurul nostru să se schimbe, să fim primii care să instituim un nou obicei. Schimbarea nu se petrece peste noapte. Mergem la proteste, ne unim energia cu ceilalți și uneori reușim – cineva demisionează sau un guvern se schimbă. Și? Mergem apoi acasă și continuăm să ”dormim” liniștiți, că uite s-a schimbat conducerea și de acum va fi bine. Dar nu e! Și nici nu va fi, atât timp cât fiecare continuă să persevereze în propriile vicii. Știu o mulțime de oameni care își omoară visele pentru că nu au timp, nu au bani, nu au curaj. Și atunci, nu e așa, un pic pervers să te aștepți ca alții să facă lucruri ca tu să poți dormi liniștit?

Cum putem face lucrurile diferit, astfel încât acele culori din globul imens de lumină să vibreze mai degrabă către Alb, decât către Negru? Ce pot face astăzi altfel, cum îmi pot folosi energia spre a crea efecte benefice asupra lumii în care trăiesc? Ce comportamente, atitudini, lucruri sunt dăunătoare și cum pot renunța la ele? Totul începe cu mine! Cum mă pot transforma? Eu sunt familia mea, comunitatea, societatea, cei care ne conduc, etc. Ce anume să schimb la mine, pentru ca ceilalți să mă urmeze în aceasta schimbare? Degeaba mergem la proteste și strigăm. Cuvântul fără faptă se pierde în vânt. În același timp, cuvântul este prima formă de materializare a gândului – cum, ce pot striga astfel încât să formulez o nouă realitate? Pentru că multe din cele ce se strigă la proteste nu fac decât să separe și Albul devine mai degrabă Negru. Eu sunt cel împotriva căruia strig – cum pot striga astfel încât să îl determin să fie pro-activ și nu reactiv? Cum ar fi dacă atunci când am merge la proteste ne-am gândi că, de fapt, protestăm împotriva propriei persoane? Merg să mă încurajez ca de azi să acționez altfel!

Este important și este bine să fim activi civic și să sancționăm comportamentele deviante. Însă și mai important este ca de fiecare dată când facem asta, să fim conștienți că de fapt de la noi înșine cerem o schimbare, nu de la ceilalți.

Așa că vin cu o provocare, sau două, sau trei.

• La ce obicei nesănătos renunți de astăzi?
• Ce nou obicei îți propui să institui în următoarele 30 de zile, astfel încât viața ta să devină mai bună și să aibă semnificație în comunitatea ta?
• Alege o persoană din viața ta față de care ai fost nesincer/ă sau căreia i-ai ascuns anumite lucruri care te deranjează. Mergi și drege busuiocul!

Poți continua lista. Fiecare gest mărunt creează realitatea în care trăim, fiecare pietricică aruncată în lac are reverberații nebănuite. Fă ca fiecare lucru pe care îl gândești, spui, faci să fie integre și asta va acționa ca un bumerang pozitiv.

Convingerea mea este că aceasta este schimbarea consistentă, de durată și cu adevărat de dorit – a propriei persoane. Pentru că fiecare dintre noi este un glob alb luminos, un univers întreg. Și trăim vremuri în care vechile paradigme nu mai funcționează. Sau funcționează cu acelelași rezultate, creând aceleași tipare. Responsabilitatea individuală a crescut foarte mult în ultimele decenii. Să facem asta să conteze. Să ne mai bazăm în continuare pe o mână de oameni care ne conduc mi se pare infantil, lipsit de maturitate. E ca și cum am locui în continuare cu părinții, pe banii lor, dar am avea pretenții de libertate și recunoașterea autorității.

De ce este atât de important să acționăm individual și să lucrăm cu propria persoană? Pentru că totul este energie în mișcare și în momentul în care transform ceva la mine și fac ceva mai bine se declanșează un efect în lanț și se creează noi paradigme care pot înlocui vechile tipare. Așa cum neuroplasticitatea creierului ne spune că putem crea noi rețele neuronale și ne putem antrena creierul spre noi modele comportamentale, putem face asta și la nivel comunitar și social.

Să protestăm! Dar să o facem mai ales față de toate comportamentele noastre nedorite și să muncim cu perseverență să le schimbăm. Și cumva, prin ceea ce poate părea o minune, sunt convinsă că se vor întâmpla lucruri frumoase și în jurul nostru.  Pentru că tot ceea ce este în afara noastră am creat noi înșine, individual și împreună.

Let’s start with the man in the mirror, as Michael said!