Despre sacrificiu

Am auzit ieri la radio, așa în treacăt, despre cineva care și-a dat viața pentru țară. Cred că era vorba de un soldat mort în Afganistan. Mi-am amintit mai târziu că a fost Ziua Eroilor și au fost onorați cei care au murit pentru patrie.

moarte

Astă noapte în vis am avut o întâlnire înfricoșătoare și revelatoare – cu Moartea. Care, e drept, semăna mai mult cu omul invizibil, fără chip, cu pălărie și pardesiu. Și se plimba pe străzi și prin vieți și din când în când atingea cu mâna ei rece și necruțătoare fruntea câte unui om și acesta se prăbușea și dispărea în neant. Eu vedeam aceste lucruri și căutam să fug din calea ei, până am nimerit într-un loc îngust în fața unui lift și acolo m-a invitat alături de ea. Îmi era cumplit de frică, mă temeam, bineînțeles, pentru viața mea. Dar după ce mi-a arătat o carte cu niște nume și am văzut că al meu nu era pe listă, am intrat. Și am pornit împreună într-o călătorie în care Moartea a continuat să facă ceea ce știe cel mai bine – să ia vieți. Și eu eram înfricoșată și nu înțelegeam. La un moment dat am întâlnit un cuplu tânăr, păreau doi logodnici fericiți. Moartea i-a atins fruntea bărbatului, iar pe femeie a împins-o pe un alt drum pe care aceasta l-a urmat ca hipnotizată. Mi s-a părut atât de crudă această întrerupere a unei relații ce părea fericită. După mai multe acte asemănătoare, Moartea mi-a arătat pe un dispozitiv cum potențialul de dezvoltare al acelei femei a crescut de la 50% la 85% după ce a fost separată de logodnicul ei. Și am înțeles.

Și cu acest vis în minte și cu gândul la știrea de ieri despre sacrificarea vieții pentru țară, m-am trezit întrebându-mă: ce nevoie este de un mort în plus? Și nu cumva, noi, cei care trăim și ne sacrificăm în diverse situații suntem cei care murim în fiecare zi câte puțin? Ziua eroilor ar trebui să fie cea a celor care au curajul să trăiască și au îndrăzneala să își asume responsabilitatea propriei vieți și care îi ajută pe ceilalți să crească – a profesorilor din satele uitate ale lumii, a medicilor, a tuturor celor care se implică în proiecte comunitare și umanitare, a celor care se revoltă când lucrurile nu merg bine și caută alte soluții și alte căi. Când ești mort nu mai servești țării decât ca să alimentezi orgoliul unor indivizi care se laudă cu sacrificiul tău. Și de murit, murim toți oricum. Deci nimic extraordinar. Sunt sigură că pare o afirmație crudă și plină de nepăsare. Nu intenționez să minimalizez efortul celor care și-au dedicat viața acestei căi. Însă, când vine vorba de sacrificiu, mi se pare că de la Iisus încoace am înțeles complet greșit această idee, pentru că în continuare ne focusăm pe ceea ce pierdem din punct de vedere material – bani, resurse, sănătate și, în final, corpul fizic. Și devine din ce în ce mai evident că nu despre asta este vorba. Iisus prin faptul că s-a lăsat crucificat ne-a arătat ce trebuie cu adevărat să sacrificăm pentru a trăi aici pe pământ și în același timp în împărăția lui Dumnezeu – latura materială, cu toate atașamentele și fricile ei.

Ceea ce ar trebui să sacrificăm pentru a trăi cu adevărat și a servi lumii, nu este viața noastră, nici visele și idealurile noastre, nici prețiosul timp și nici măcar resursele noastre. Ar trebui ca mare parte din efortul nostru să îl direcționăm spre a ne sacrifica fricile, vinile, rușinile, orgoliile, trufia, lăcomia, setea de putere, invidia, egoismul, neîncrederea, abandonul și toate acele lucruri care ne împiedică să ne dăruim 100%. Demult nu mă mai impresionează cei care declară că se sacrifică pentru copii, părinți sau pentru cei apropiați lor. Ajungem să trăim astfel de situații pentru a învăța să iubim și să sacrificăm mândria. Și când facem din sacrificiu o declarație publică, îl transformăm într-un act egoist, așteptând ca ceilalți să ne hrănească mai departe orgoliul prin laude și recunoaștere.

Așa că te întreb – Tu ce sacrifici? La ce vise renunți stând într-o situație bolnăvicioasă care te ține la 50% din potențial? În ce relație, la ce job, în ce loc alegi să stai blocat, sacrificând curajul în loc de neîncredere? De câte ori ai ales să taci și să înghiți, de frică? De câte ori ai renunțat să spui ”Te iubesc”, alegând în schimb să rămâi cu mândria intactă. De câte ori ai abandonat un vis, alegând să rămâi la jobul care îți aduce banii? Ce fel de viață este aceea în care rămâi cu mândria sau cu banii, dar sufletul tău moare în fiecare zi câte puțin? Se zice că unii dintre cei care mor brusc, de foarte tineri, sunt cei care s-au îndepărtat atât de mult de calea lor că nu ar mai avea timp să recupereze în viața aceasta. Și atunci sunt opriți și retrimiși în misiune, primind șansa unei noi încarnări în care să își manifeste darurile, nu limitările. Așa putem privi Moartea ca pe un personaj cu o misiune benefică și să învățăm să o ținem pe-aproape ca să ne amintească pentru ce trăim și să dăm mereu tot ce e mai bun din noi.

Provocarea este să privim acest act al sacrificiului dintr-o altă perspectivă, aceea a darului, nu a pierderii. Nu pierd nici timp, nici bani, nici efort, nici viața, ci aleg să cresc, să mă îmbogățesc, dăruind adevăratele mele înzestrări și talente, sacrificând pentru asta temerile, orgoliul, minciuna, etc. Să nu ne mai mulțumim cu jumătăți de măsură! Să avem curajul să cerem totul de la viață și să dăm înapoi înmulțit!

Viața este un dar! Demonstrează lumii asta și trăiește la maxim!

 

 

 


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.