Știți! Acum sunt pe modulul „mămică” și -mi concentrez atenția pe cei trei zmei din dotare. Dar, între noi fie vorba, abia aștept să înceapă școala, că eu sunt mamă eroină, numai să mă mai ajute cineva. Și cum mămicesc eu aici, mă tot gândesc la una-alta. E ca un fel de meditație activă. Și tot am vrut sa scriu despre ceea ce pentru mine a fost o revelație plină de semnificație și poate ca va ajuta cuiva: abundența și risipa.
Într-o zi m-am surprins aruncând la gunoi un bol de pilaf care rămăsese nemâncat. În altă zi, am aruncat niște boabe de grâu copt care, la fel, nu mai erau bune. Apoi am observat că se întâmplă destul de des să arunc resturi de pâine care rămân și se usucă, pentru ca luam alta proaspătă și cea de o zi nu se mai mânca. Asta se întâmpla cam dintotdeauna și sunt sigură că nu numai mie, însă doar în ultima vreme mă izbea de fiecare dată faptul în sine. Și la un moment dat m-a lovit fix în frunte: băi, stai puțin, eu tot cer lui Dumnezeu belșug, fac afirmații cum că „sunt dintotdeauna abundență” și alte din astea și eu ce fac? Arunc abundența la gunoi. Dă-ne nouă, Doamne, pâinea noastră, cea de toate zilele, că noi o dăm la gunoi.
Și la fel facem cu toate darurile primite, cu talentele și înzestrările noastre-eșuăm în a le gestiona sănătos și sfârșim prin a le face vânt.
Ooo, ce tristă constatare, dar și ce ușurare. Pentru că, devenind conștientă de asta, am putut să trec la acțiune. Și ceea ce am descoperit nu ține de calcule și raționalizarea alimentelor, de măsurători și estimări, ci de relația cu Dumnezeu. Poate pentru unii va suna aiurea, dar chiar nu-mi pasă, așa că vă împărtășesc cu drag și să fie de folos!
Înainte, când îmi mai rămânea mâncare de 3-4 zile, o puneam într-o caserolă și o lăsam separat, lângă tomberoane, gândindu-mă că va mânca poate o pisică, un cățel. Acum am decis să fac altfel: din mâncarea gătită, pun de la bun început o porție deoparte și i-o dau lui Dumnezeu. Da, Lui. Că mă gândesc că va trimite fix pe cine are nevoie de porția aia de mâncare. Care credeți că este primul rezultat? Nu mai îmi rămâne mâncare de aruncat. Pam-Pam!
Așa am devenit nu numai mai responsabilă cu resursele, dar am conștientizat că eu ceream ceea ce deja aveam. Nu? De vreme ce aveam și de aruncat, e clar ca aveam peste măsură dar nu știam a folosi cu măsură. Am început să mulțumesc înainte de masă nu doar după și am învățat că putem trăi frumos și cu mai puțin, atât timp cât suntem recunoscători . Și, mai ales, am înțeles care este de fapt rostul jertfelor biblice: când dăruiești lui Dumnezeu, înveți smerenia; înțelegi că ceea ce vine spre tine face parte dintr-un circuit măreț în fața căruia nu poți decât să te înclini umil, pentru că depășește capacitatea personală de creație și manifestare.
Atât de frumos mi-a scris într-o zi un om drag – „nimic din ce avem nu este în totalitate al nostru” – toate vin prin grația divină, cu dragoste și grijă. Tot ce avem de făcut este să ne integrăm cât mai armonios în lumea în care trăim, să primim dar și să dăruim, să oferim dar să fim conștienți și de ceea ce vine înspre noi și să folosim cu responsabilitate. Pentru că mereu căutăm mai mult, vrem să acumulăm, ne umplem dulapurile și frigiderele și omitem să vedem că avem deja. Că nu ne lipsesc chiar atât de multe și că mereu este cineva care trăieşte cu mai puțin. Și cum spune un alt om drag sufletului meu, atât timp cât stăm în energia aceasta a minusului și vedem mereu doar ceea ce ne lipsește, nu vom vedea nicicând cât de bogați suntem.
Așa că data viitoare când îți mai vine să te plângi că nu ai una sau alta, întreabă -te cum stai cu risipa!
Am scris cu drag, să fie de folos!
❤
Ana-Maria Negrii 