Azi am fost la yoga. Am fost pe drumuri zilele acestea şi nu prea mi-am găsit locul pentru yoga cea de toate zilele. Ştiam că va fi greu mai ales că am fost anunţaţi că vom lucra pe deschiderea şoldurilor. Dar m-am dus. Şi ce binecuvântare!
De fiecare dată e greu, dar e un greu aşa dulce pe care îl trăiesc cu împăcare şi cu drag de mine. De fiecare dată simt cum ating limita şi descopăr că de fapt încă mai este spaţiu, corpul meu poate mai mult, inima mea se poate deschide şi mai tare. Cu fiecare inspiraţie experimentez curajul şi cu fiecare expiraţie, mă predau veşniciei, neantului, lui Dumnezeu. De fiecare dată mă redescopăr, găsesc locuri în mine în care nu am mai fost altădată – inspir şi văd cu ochii minţii şoldul drept, îl simt, îi mulţumesc şi îl iubesc … expir şi am încredere să-mi las greutatea pe el. Inspir şi ridic braţele în sus, într-un avânt nebunesc de a atinge stelele, expir şi-mi duc braţele către pământ, către inima lui, într-o încercare tăcută de a-mi simţi rădăcinile crescând din palme şi tălpi şi înfingându-se adânc în pântecele Mamei. Inspir şi ridic pieptul – sus inima! – simt cum se adună în centrul meu toată recunoştinţa şi bucuria de a trăi, expir şi conştientizez cât de multă nevoie am de coapsele mele puternice şi vii. Şi iar inspir şi-mi înalţ fruntea spre cer, şi-l chem pe Dumnezeu; expir şi-mi întorc ochii spre mine, şi-l caut pe Dumnezeu în inima mea.
Muşchii coapselor îmi tremură, genunchii trosnesc, vertebrele se îndepărtează una de cealaltă, corpul meu e viu, treaz, alert, minunat de frumos. Cu fiecare postură trăiesc uimirea, bucuria, entuziasmul când văd că, iată, capul meu atinge genunchii şi nu ştiam că pot. De fiecare dată pot mai mult şi mă simt tot mai puternică şi mai încrezătoare. Şi nu pot să nu mă gândesc la ce miracol este corpul acesta al nostru, la cât de minunat şi perfect a fost plăsmuit de Dumnezeu, un adevărat templu în care să ne purtăm sufletele prin lume. Şi oricât de nemulţumită aş fi de trupul meu, când fac yoga, îl iubesc şi simt cum mă iubeşte înapoi. Şi aproape tot timpul trăiesc aşa câte un moment de mirare în timpul sesiunilor de yoga, mirare că iată, am degete la picioare sau am urechi, sau rinichi. Adică, în restul timpului mi se pare că trăiesc aşa, fără să fiu conştientă de mine, de trupul meu, dar la yoga mă întâlnesc cu mine şi simt bucuria de a fi eu în pielea mea.
Şi apoi inspir şi expir şi sunt una cu oceanul, inspir şi expir şi sunt un copac cu ramurile legănate blând de vântul toamnei, inspir şi expir şi sunt cer de seară îmbrăţişând ultimele raze ale soarelui. Inspir şi simt cum uneori mi-e greu să primesc, expir şi mă gândesc că alteori ţin prea mult de lucruri şi nu le las să plece cu uşurinţă.
Şi apoi închid ochii şi văd … stele verzi; da, steluţe mii şi mii, energie vie vibrându-mi sub ploape şi sub piele, şi privesc în mine şi deodată sunt şi nu sunt, sunt aici, în pielea mea, lumină şi iubire gata să fac implozie şi sunt aiurea prin tot universul, praf de stele sclipicios şi colorat. Şi expir. Şi renunţ. Las totul în voia divinităţii. Totul este bine aşa cum este. Sunt acasă!
Mulţumesc cu recunoştinţă.
PS: Daniela este un înger pământean şi sunt profund recunoscătoare că am găsit-o. O recomand cu toată inima. O găsiţi aici
Ana-Maria Negrii 