Ana-Maria Negrii

Îmi amintesc cum în copilărie, vara, când ne jucam fără grijă în soarele arzător al amiezii, intram în casă şi-mi umpleam o cană mare cu apă rece; apoi începeam să beau şi eram atentă la cum corpul meu încălzit e inundat încetul cu încetul de apa straşnic de rece, simţeam cum curge pe gât în jos şi apoi cum se desface în mii de firicele care-mi invadau pieptul, alunecând uşor la vale ca un râu hrănitor şi plin de binecuvântări. Mi se părea că renasc de fiecare dată, simţeam că mă reconectez la VIAŢĂ, toată viaţa de pe planetă şi din tot universul. Trăiam o bucurie fără margini şi declaram aproape întotdeauna la sfârşit: „apa e cea mai bună băutură din lume”. Şi aşa simt şi acum. Aşa am simţit şi duminică la Centrul Gandhi când am fost iarăşi la workshopul de astrologie dedicat peştilor şi unul dintre exerciţii a fost să bem apă conştient. Peşte cum sunt, nu puteam lipsi la acest atelier şi bine am făcut, pentru că am trăit atâtea „beculeţe aprinse” cât să-mi ajungă pentru toată viaţa mea de peşte visător.

Apa este asociată emoţiilor, subconştientului şi inconştientului, oceanului cosmic din care venim cu toţii şi în care cu toţii ne contopim apoi. Apa este curgerea noastră prin existenţe, râul care ne poartă mai departe şi păstrează în el toate amintirile, trăirile, visele şi regretele noastre. Planeta noastră este în cea mai mare proporţie apă, noi înşine suntem făcuţi 70% din apă. Apa este sursa vieţii, aşa că nu e de mirare că de fiecare dată când beau apă simt că renasc. Şi ce bucurie să facem asta conştient, atenţi la ceea ce experimentăm de fiecare dată când ne potolim setea.

Peştii sunt o zodie de apă, prin urmare sunt puternic conectaţi la această energie, de aceea se spune despre ei că simt mai mult decât raţionează, intuiesc mai mult decât deduc logic, visează şi imaginează, mai mult decât să acţioneze. Au fost mulţi ani în viaţa mea în care am negat sau am căutat să combat această latură a mea, pentru că nu se potrivea cu cerinţele mediului în care creşteam; trebuia să învăţ să fiu ambiţioasă, practică, raţională, combativă, etc. Şi am învăţat, pentru că apa se adaptează şi se mulează pe cerinţe. Însă de ceva vreme încoace am început să mă reîntâlnesc cu mine, fetiţa aceea aiurită şi cu capul în nori, care visa cai verzi pe pereţi şi îşi imagina câte în lună şi în stele, care îşi adăpa sufletul însetat de poveste şi de miracole, citind cu nesaţ despre lumi în care binele triumfă, iubirea este totul şi prinţesa sfârşeşte mereu în braţele prinţului, crezând cu ardoare că nu are cum să fie altfel. Şi duminica trecută am trăit un moment absolut magic – am fost iarăşi acea fetiţă. Nu ştiu dacă m-am iubit mai mult până acum în toată viaţa mea, însă am avut şansa să trăiesc o profundă recunoştinţă pentru ceea ce sunt, pentru viaţa pe care o trăiesc, pentru tot ceea ce a fost şi va fi. Am simţit cum toate piesele cad la locul lor în puzzle şi că nimic nu trebuia să fie altfel decât este. Şi cel mai intens am trăit acest sentiment într-una din meditaţiile făcute. O parte a meditaţiei a fost „ghidată” doar de muzică, iar în cealaltă trebuia să ne imaginăm toate locurile şi rolurile dragi nouă din care rând pe rând dispărem – din familie, dintre prieteni, din parcul nostru preferat, etc.  Şi, iată, aşa am trăit eu eternitatea, pentru că de fapt asta am simţit – infinitul, nesfârşirea şi ciclicitatea veşnică a vieţii.

Am simţit cum mă scufund în oceanul veşniciei, în infinitatea cosmosului şi cum din mine creşte o spirală care se învârte la nesfârşit, dând naştere unei infinităţi de noi eu-ri , de noi existenţe; pântecele meu crea viaţă după viaţă şi eu renăşteam iar şi iar din acest ocean cosmic. Şi din fiecare loc drag inimii mele nu dispăream, ci doar mă transformam: în familia mea deveneam iubirea veşnică pe care o revărsam din preaplinul inimii mele asupra celor dragi, între prieteni rămâneam ca un tablou care-ţi trezeşte amintiri şi după zeci de ani distanţă, iar în parcul drag inimii mele sau oriunde aiurea în natură, paşii mei prindeau rădăcini şi picioarele mele deveneau trunchi de copac viguros, iar braţele mele se întindeau spre cer, legânându-se resemnate în bătaia vântului. Respiraţia mea devenea iarba mângâiată de razele soarelui şi de adierea aerului, iar inima mea se contopea cu inima Mamei Pământ, zvâcnind ritmic o dată cu cea a tuturor locuitorilor ei. Am trăit în această meditaţie cel mai profund moment de conectare la veşnicie, am simţit că sunt aici dintotdeauna şi că naşterea şi moartea sunt doar nişte staţii în care coborâm, însă noi suntem vii dintotdeauna, conectaţi la însăşi Sursa Vieţii, şi că suntem cu toţii Unul. Toate temerile s-au topit în acest ocean al vieţii veşnice şi am rămas aşa, doar pace şi lumină, fetiţa aceea visătoare din copilăria mea. Duminică, în această meditaţie, fetiţa aceea a renăscut.

Am vrut să vă împărtăşesc această experienţă pentru că ştiu deja, din experienţa mea de până acum cu oamenii, cât de rupţi suntem pe dinăuntru – rupţi între chemarea sufletului nostru, a Soarelui, şi „cerinţele” sistemelor în care trăim, suferind astfel ceea ce se poate numi moartea din timpul vieţii. Ştiu că în fiecare dintre noi este un copil frumos, care a fost nevoit să-şi omoare visele sau să le îngroape şi să uite de ele, pentru că trebuia să se ocupe cu idealurile altcuiva sau să corespundă aşteptărilor celorlalţi. Şi ştiu că vine în viaţa fiecăruia momentul în care stăm iar faţă în faţă cu acest copil şi atunci este de o importanţă vitală să-l ascultăm, să-i dăm a doua şansă, să nu-l ucidem. Şi ştiu că tuturor ne este frică de acest moment, pentru că nu vrem să ne complicăm existenţa, nu după ce am muncit atâţia ani să le aranjăm pe toate la locul lor pe răftuleţe. Însă nici nu trebuie să fie prea complicat, nu trebuie să creăm o ruptură sau un cutremur şi să întoarcem totul cu susul în jos. Tot ce avem de făcut este să-i dăm o şansă acestui copil să iasă iar la lumină. Cum? Ascultându-l mai întâi. Şi apoi redescoperind ce ne aduce bucurie? Ce ne face să ne simţim veşnici? Ce ne împuterniceşte şi ne face să ne simţim eroi, aşa cum ne visam în copilărie? etc.

Nu e nevoie să renunţăm la job-uri sau statusurile pentru care din greu am muncit, dar putem începe să desenăm, să dansăm, să pictăm, să cântăm, să ne implicăm în campanii umanitare, să voluntariem pentru cauzele în care credem, să ne manifestăm grija maternă prin atenţia şi empatia pentru colegii noştri, să spunem „nu” atunci când sufletul nostru nu se simte valorizat, să ieşim din relaţiile toxice, să fim noi cei care-şi dau propria măsură şi să ne lăsăm Soarele să strălucească, să iasă la lumină. Toţi suntem Unul şi atunci când nu ne trăim Soarele e ca şi cum am participa activ la îmbolnăvirea subconştientului universal. E ca şi cum am umple oceanul cosmic cu frustrări, suferinţă, nemulţumiri, etc.

Să ne aducem aminte de copiii plini de entuziasm şi vise măreţe care am fost şi să-i întrebăm şi pe ei ce-şi doresc, să le dăm ascultare şi să ne reconectăm la esenţa noastră, la lumină şi iubire. Să bem din apa vieţii!