Ana-Maria Negrii

Aseară m-am uitat în jurnal să văd ce scriam în urmă cu șase luni la luna nouă în vărsător, ce intenții setam. După cele trăite în timpul care s-a scurs de-atunci, citind rândurile înșirate acolo, mi s-au părut cuvinte goale. Și-mi dau seama (iar!) că evoluția este a sufletului și presupune o dezbrăcare de minte. Căci mintea își seta acolo obiective despre care credea că sunt ceea ce trebuie. Dar anul acesta pare că s-a lucrat la suflet mai mult ca în ultimii și că încet- încet descoperim sabotorii interiori, dăm jos cojile și descoperim esența.

Am visat astă noapte un vis frumos care s-a transformat în coșmar. Se făcea că umblam desculț printr-o grădină ca un rai și ajung la un palat, o clădire impunătoare cu uși și ferestre înalte, cu cadre mari din piatră galbenă. Și pășesc prin acest palat minunat, cu încăperi cu tavane înalte și coloane din marmură frumos lucrate, cărora nu le văd capătul privind în sus. Mă simt bine și trăiesc intens senzațiile pe care le simt în tălpi pășind pe marmură, pe piatră, pe pământ gol sau pe lemn. Îmi place răcoarea încăperilor și grandoarea lor. De la o vreme simt o prezență, masculină, care mă urmărește la început tăcut și apoi tot mai vizibil. Una din încăperi are o ușă care dă spre grădină și pășindu-i pragul gros cu picioarele desculțe, bărbatul vine după mine și face o primă remarcă legat de picioarele mele goale – că de ce umblu desculț? Ce obicei e ăsta? Îi explic că îmi place, că mă face să simt mai bine lumea. Pășim într-o grădină paradisiacă, cu iarbă verde grasă, cu flori frumoase cu un lac acoperit cu nuferi și înconjurat de sălcii. Ne plimbăm prin lateralul acestuia până la mijloc. Curând iarba verde prin care pășesc se transformă în urzici și deși mă feresc și caut să pășesc mai cu atenție, observ că urzicile nu mă înțeapă. La jumătatea lacului, bărbatul sare pe o insuliță formată tot din urzici și țopăie pe ele, scălâmbăindu-se – că uite, ce poate face el. Eu încerc să îl aprob, dar mă deranjează că tulbură liniștea lacului. Iese pe mal și ne întoarcem. El mă poartă acum în spate, ca să nu mă înțepe urzicile- că oricum obiceiul ăsta al umblatului desculț e o prostie. Eu îi explic cum urzicile sunt vindecătoare și că se face ceai din ele și se folosesc în diverse afecțiuni. Și mă întreb în gândul meu – cum să nu știi asta? De unde vine omul ăsta de nu știe că urzicile sunt de leac?

Apoi, reîntorși în palat, nici nu-mi dau seama că palatul nu mai e palat, ci a devenit o căsuță mică de pământ, cu podelele de lut, cu ferestre mici și încăperi întunecate. Ceea ce mă preocupă acum este că urmează să mă căsătoresc cu acest bărbat. Îmi adun toate ca să plec cu el. În casă este o prezență feminină discretă pe care nu o iau în seamă. Ba chiar, atunci când simt că ea mi-ar indica subtil o ușă, eu o iau pe celalată, gândindu-mă că mi-a întins o capcană. Însă pe cealaltă ușă dau într-un fel de iad, în care bărbatul devine un fel de diavol ai cărui slujitori construiesc ziduri din cadavre de femei. Într-o clipă înțeleg tot și îmi pare rău că nu am ascultat-o pe femeia din casă.

Mă trezesc cu un gust amar al disperării, cu un sentiment de descurajare. Mă gândesc la distopii, în care mă încăpățânez să nu cred, dar care se încăpățânează să devină realitate. Îmi chestionez memoria și mintea mea semiconștientă ajunge dintr-o dată la povestea lui Barbă Albastră. Ca hipnotizată mă dau jos din pat și merg la bibliotecă, încercând să-mi amintesc ce culoare are cotorul cărții Femei care aleargă cu lupii a Clarissei Pinkola Estes. Galbenă, iat-o! Caut între paginile ei capitolul despre Barbă Albastră și înțeleg. Înțeleg că acesta a fost visul meu. Citesc și plâng, mă bucur și mă întristez în același timp. Mă bucur că având acest vis înțeleg că l-am prins, l-am întâlnit pe acest prădător psihic în acțiune și acum pot avea altă abordare.

Am mai zis și altă dată – să-ți împărtășești visele este un act de intimitate și cumva mă simt vulnerabilă să-mi expun acest proces interior prin care trec acum. Dar vreau să scriu despre asta pentru că nu e doar despre mine.

Dimineață a fost lună plină în Vărsător, foarte aproape de gradul la care s-au întâlnit Saturn cu Jupiter în decembrie vestind zorii unei noi ere, una a e eliberării, a libertății individuale și de grup.

Ceea ce eu observ în viața mea, în jurul meu, în viețile celor apropiați este că această eliberare începe cu Sine. Ceea ce trăim este un fel de dezvrăjire. Eliberarea din cușcă. Cușca propriilor condiționări. Dacă ne uităm în jur, vedem cum pandemia ne-a pus în situația de a fi om împotriva sistemului și să proiectăm asupra celor care ne conduc responsabilitatea asupra libertății noastre – ei sunt vinovați că noi suntem îngrădiți în drepturile noastre. Ei bine, noi suntem cei care le oferim această putere, noi cedăm acest drept. Noi suntem cei care ținem lacătul și cheia deopotrivă. Și știți ce? Libertatea costă! Și știți care e prețul? Fricile noastre! Trebuie să plătim cu fricile noastre. Dar fricile noastre ne sunt dragi, nu ne putem despărți de ele. Pentru că dacă o facem va fi necesar să ne luăm viața în propriile mâini și nu vom mai putea da vina pe alții.

Guvernanții ăștia, oculta mondială, cei care vor să ne omoare ca să fim mai puțini – toți sunt Barbă Albastră a subconștientului colectiv. Și așa ca în visul meu, se insinuează treptat în mințile noastre – că de ce umblăm desculț, că mai bine să ne ducă ei în spate, că hai să ne dea și niște papuci și să ne ia și de nevastă ca să grijească ei de noi și apoi să construiască din noi zidurile unei construcții monstruoase. E foarte ușor și, desigur, justificabil să dăm vina pe ei. Doar că nu ei sunt de vină.

Noi suntem cei care avem de lucrat la reconectarea cu sufletul nostru rănit, uitat, noi suntem cei care uităm să umblăm desculț ca să ne încărcăm cu sevă hrănitoare de la Mama Pământ, noi uităm de faptul că pământul are toate leacurile de care avem nevoie. Când nu suntem în conexiune cu esența noastră, tindem să îi credem pe cei care ne spun că au ei soluție pentru noi și începem să umblăm în papucii pe care ni-i oferă. Dar mecanismul este unul foarte subtil și greu de sesizat, pentru că nu e despre celălalt, este despre cum noi înșine ne autosabotăm. Este un mecanism psihologic care poate fi întreținut însă de mediul cultural, social, politic.

”Într-o cultură dominată de prădător, orice viață nouă care trebuie să se nască, orice viață veche care trebuie să dispară sunt menținute în imobilitate, iar sufletele cetățenilor săi sunt înghețate de frică și foame spirituală. Nimeni nu știe de ce acest intrus, care apare adesea în visele femeilor sub înfățișarea unui bărbat, încearcă să atace psihicul instinctual și îndeosebi capacitățile sale sălbatice de cunoaștere. Spunem că asta e natura lui. Dar constatăm că acest proces distructiv ia proporții atunci când cultura în care trăim încurajează, alimentează și protejează atitudinile distructive contra naturii instinctuale profunde și sufletului. Astfel, cultura permite ca aceste valori distructive – cu care prădătorul este întru-totul de acord- să câștige teren și să se instaleze ferm în psihicul colectiv al tuturor membrilor săi. Când o societate îndeamnă oamenii să nu aibă încredere în profunda viață instinctuală și să o ignore, elementul autoprădător din psihicul fiecărui individ este întărit.” – Femei care aleargă cu lupii.

Am terminat de citit zilele trecute Splendida cetate a celor o mie de sori de Khaled Hosseini. Acțiunea este plasată în Afganistanul anilor 1980-2000, perioadă în care Afganistanul a fost mai întâi sub ocupație sovietică și apoi, când rușii au fost alungați, a urmat un război civil între facțiuni de diferite convingeri religioase și politice care s-a finalizat cu instalarea la putere a talibanilor. Primele lucruri pe care le-au interzis au fost muzica, dansul, poezia. Și femeilor li s-a interzis accesul oriunde – școli, viață publică. În scurtă vreme a urmat foamete, râul Kabul a secat și apoi a secat și viața dimprejur. Și încă nu reușim să vedem legătura între suprimarea sinelui instinctual (feminin, cu precădere) și moartea care urmează acestei suprimări. Povestea acestui roman este tot una despre Barbă Albastră și este atât de abruptă și dureroasă, încât nu-ți poți imagina că există locuri din lume în care încă se mai întâmplă asemenea atrocități. Ceea ce aici este doar un coșmar, acolo este realitate. Și poate părea că Afganistanul e departe, dar este cât se poate de prezent în fiecare dintre noi. Atât de prezent, încât îndrăznesc să afirm că de câte ori aici o femeie își neagă sinele instinctual, acolo o altă femeie moare.

Ce legătură au toate acestea între ele?

În limbaj astrologic, conjuncția lui Saturn cu Jupiter în Vărsător la finalul anului trecut, cele două planete interpersonale (care se referă la relații dintre persoane, grupuri, societăți și deci tranzitele lor poartă cu ele informații despre astfel de transformări la nivel de societate, de gândire colectivă) a sădit sămânța unei noi ere, una în care ne împrietenim cu energia Vărsătorului, zodie iubitoare de libertate și preocupată de binele colectiv, atât de tare că uneori devine călău care deține cheile celulei – pentru că nu există lumină fără întuneric. Luna plină de astăzi a venit să pună lumină pe energia aceasta însămânțată în decembrie, reluată în februarie și conștientizată în diverse grade acum. S-a lucrat în tot acest timp. Și se prea poate ca nu doar eu să visez cu Barbă Albastră, ci mai mulți să ne dăm seama despre aceste procese interne de autosabotare și să devenim mai conștienți de noi înșine. Vorbesc cu multe femei în perioada aceasta pe aceste teme și cumva din conversații, ajungem tot spre această temă și conștientizăm tot mai mult propriile condiționări, propriile cuști cărora, culmea, le deținem cheia, dar cumva ezităm să ieșim din ele. În povestea lui Barbă Albastră cheia de la camera secretă sângerează fără oprire, semnalând gravitatea nerecunoașterii modului în care ne autosabotăm.

Și atunci se impune să ne apucăm de lucru și să ne chestionăm psihicul:

”Ce se ascunde în spatele ușii? Ce nu e ceea ce pare? Ce știu în adâncul ființei mele și aș vrea să nu știu? Ce parte din mine a fost ucisă sau e pe moarte? …Ce se află în spatele acelor interdicții din exterior? Ce aspect bun sau util al individului, culturii, pământului, naturii umane zace aici ucis sau agonizând?”

Și încă alte întrebări care răsar. E important să punem întrebări, să cercetăm, să nu ne lăsăm pradă promisiunilor de siguranță, confort, care vin cu un preț pe care mai târziu vom regreta că l-am plătit și care poate va conduce pe o cale fără ieșire, un iad căruia i-am fost părtași din comoditate, din frică.

Munca cea mai însemnată este cu noi înșine, fiecare în parte. O veche lege hermetică zice – ce e înăuntru este și în afară și cred foarte tare că așa este. Așa să ne imaginăm că tot universul este în noi înșine. Tot ceea ce noi lucrăm individual, se va reflecta în universul înconjurător. Înainte de a căuta prădători în afara noastră, să lucrăm individual în a ne conștientiza propriul prădător psihic. Și atunci vom deveni mult mai conștienți de noi înșine, mai în putere, mai puțin vulnerabili și manevrabili.

Cum se face această lucrare? Prin autoprețuire, prin ascultarea propriei intuiții, prin vindecare, mergând la terapie, cerând ajutorul atunci când simțim că nu ne descurcăm singuri. Suntem datori să facem asta, nouă înșine, copiilor noștri, celor care nu au șansa să trăiască în medii așa libere ca cele în care trăim. Și tot ce reușim noi, va servi și lor mai devreme sau mai târziu. Despre asta e Vărsătorul – fraternitate, unire în spirit. Asta e adevărata revoluție – aceea a spiritului, a minții, a mentalității.

Libertatea, adevărata libertate, este o chestiune individuală, în relație cu sine, nu raportată la ceva sau cineva din afară. Suntem atât de liberi cât ne dăm noi voie să fim!

La lună plină ne eliberăm, lăsăm să plece cu luna, să se micșoreze, ceea ce nu ne mai servește. De data aceasta se impune să ieșim din colivie și să zburăm.

Pe tine ce te oprește?

Din ce condiționări este construită colivia ta?

Ce visuri ai îngropat adânc în tine ca să bifezi targete la companie? (un vis îngropat este o cărămidă în iad)

Care sunt acele relații în care te simți limitat/ă? În ce măsură ești responsabil/ă de asta?

Ce aspecte din tine simți că te blochează în evoluție și ai vrea să le eliberezi, să scapi de ele?

Papucii cui îi porți? Ce rol închipuit joci și în teatrul cui?

Pune întrebările!

Și caută  în buzunarul din dreptul inimii – cheia coliviei e la tine!

Folosește-o!

Recomand a se citi capitolul despre Barbă Albastră din Femei care aleargă cu lupii de Clarissa Pinkola Estes, pentru o mai bună înțelegere.