Ana-Maria Negrii

Și Adevărul vă va face liberi…

Există trei adevăruri – adevărul meu, adevărul tău și ADEVĂRUL. Țelul, idealul, este să dizolvăm adevărul meu și al tău în ADEVĂR. Să ne amintim că dincolo de bine și rău există țara laptelui și a mierii, Canaanul mult râvnit încă din timpuri străvechi, ca simbol al unui ținut în care sufletul să se despovăreze de karmă, de poverile adunate în timp de neamul său, de iluzie, de convingerile și limitele autoimpuse. Pentru ca acest Canaan să devină posibil, să se transforme din Fata Morgana într-un tărâm al iluminării cu adevărat viu și accesibil, este necesară rătăcirea prin deșert. Deșertul nu pare să fie mare, măsurat cu piciorul, însă rătăcirea este îndelungă, pentru că e necesar să treacă mai mult timp, să se treacă prin mai multe generații, pentru a uita vechile condiționări. Vindecarea este transgenerațională, drumul devine sinuos, abrupt pe alocuri, părând că duce înapoi uneori. Înaintarea e grea. Prin deșertul plin de fantasme, greul acesta devine împovărător, necunoscutul amenințător și Dumnezeul în care credeam pare de-a dreptul dispărut, invizibil, inexistent. ADEVĂRUL se separă, devine iar adevărul meu și adevărul tău și pare că ceea ce cred eu este mai valabil, mai consistent decât ce crezi tu. Căci deșertul e plin de iluzii și mulți sunt cei care-i cad pradă. Și credințele nou construite pe adevăruri mici și personale încep să sape prăpăstii între noi, membrii aceleiași familii, născuți din același ADEVĂR. Și uităm că venim din aceeeași SURSĂ a iubirii și luminii infinite și începem să ne războim pe seama credințelor noastre. Și iată, unii dintre noi ”câștigă” unele din aceste bătălii. Și apoi, șezând deasupra „cadavrelor” învingători, ne copleșește cea mai neargă tristețe, căci înțelegem că n-am câștigat nimic. Decât o și mai mare distanță între noi (ego) și ADEVĂR (Sine).

Aici lupta se mută în interior și tot nu ne vine să ne recunoaștem greșeala și tot vrem să-i demonstrăm Dumnezeului acestuia pe care-l considerăm responsabil de rătăcirea noastră, că o să reușim și fără El. Și rătăcirea continuă. Acum vrem să ne luptăm direct cu El. Vrem să-i luăm locul, vrem să devenim noi înșine stăpânii Lumii. Doar că, în mândria și orbirea noastră, continuăm să ducem lupta tot în afară și tot robi ai unor credințe rupte de Lumină și ADEVĂR și vedem dușmani la tot pasul și dacă nu-i putem învinge în luptă dreaptă, apelăm la șiretlicuri, la intrigi, și continuăm să ne păcălim chiar și pe noi înșine că suntem pe drumul cel bun. Și prăpastia e tot mai mare și rătăcirea tot mai lungă. Câștigăm și adepți ai cauzei noastre și ajungem să credem și mai mult în ea și să ducem bătălii tot mai crâncene pentru a ne simți validați, îndreptățiți să credem că suntem cu adevărat Dumnezei.

Doar că, pe măsură ce ne continuăm drumul, resimțim o foame tot mai supărătoare, un gol tot mai mare, un întuneric crescând în interior care pare să fie ca o gaură neagră – înghite și înghite fără să se sature vreodată. Ce demon e acesta? Cum poate fi hrănit? De ce nu mă simt ca un Dumnezeu? De ce nu am puterea să liniștesc această foame?

Și deodată, din înălțimea cerului în care zbor ca Icar eliberat, fără să mai ascult povețile Tatălui, fascinat de strălucirea idealului spre care tind, aripile nu mă mai ajută, adevărul meu devine mic, mic, se topește în lumina și căldura ADEVĂRULUI și cad în neant. Mă prăbușesc și în timp ce o fac, înțeleg că prăbușirea mea începuse demult, dar și că rătăcirea a fost necesară. Și cad și văd toate cele care am crezut că sunt dar nu sunt, văd toate credințele neadevărate care m-au ajutat să văd ADEVĂRUL, văd toate căile pe care am rătăcit ca să descopăr CALEA. Văd toate felurile în care am ne-trăit ca să descopăr VIAȚA. Văd și înțeleg acum, cu toată ființa că Eu sunt CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA căci Tatăl și cu mine Una suntem!

Acum văd cu claritate că am fost mort dar am înviat, pentru că acum înțeleg că în tot acest timp în care am luptat pentru adevărul meu mic, eram singur, desprins de partea divină din mine. Dumnezeu era dintotdeauna acolo în inima mea, dar eu l-am căutat în afara mea și i-am refuzat adevărul, nu i-am auzit vocea, ba chiar l-am pedepsit că m-a părăsit. Și acum cad și văd că el era dintotdeauna cu mine, căci iată, mă poartă în brațe și mă privește cu iubire. Și îmi cresc iarăși aripi și învăț să ascult iarăși vocea aceasta interioară, ghidul care e dintotdeauna acolo și iată, acolo, după colina aceea se vede un tărâm ca un paradis, țara laptelui și a mierii și văd că și alții ca mine plutesc către acest loc paradisiac. Cu toții recunoaștem acum ADEVĂRUL. Și văd că suntem diferiți la înfățișare și că avem îndeletniciri diferite, însă prin noi curge același ADEVĂR.

Cu toții suntem un fel de îngeri căzuți, care și-au uitat esența divină și se lasă atrași în iluzia separării și în lupte de putere, pe teme de credință, idealuri, convingeri. Dar vine o vreme când ADEVĂRUL ne va face liberi și vom înțelege că toți suntem UNUL și UNUL e în toți. Până atunci e doar rătăcire.

Întrebări de pus Lunii, astăzi când e plină în Săgetător:

• În ce fel manifest ADEVĂRUL?
• Sunt credincios căii mele sau mă amăgesc cu adevăruri mici?
• Ce crezuri mi-au servit până acum, dar acum au nevoie să fie eliberate?
• Ce realitate/ adevăr văd și înțeleg acum într-un mod înnoit? Mai conștient.
• Ce am de recunoscut față de mine și față de ceillalți, dar mă sperie?
• Îl las pe Dumnezeu să vorbească prin mine?

Acțiuni de făcut la această lună plină – fă ceva de îți doreai de mult să faci dar considerai că ești prea mic, prea nepregătit, prea nesemnificativ, ceva ce te scoate din zona de confort. Îndrăznește să te aventurezi în viață! Libertatea este dincolo de limitele pe care ni le punem singuri. Și dacă ne amintim cât de des putem că ”nu eu, Divinul prin mine”, atunci nici măcar cerul nu e limita.