Ana-Maria Negrii

Astăzi este! Vinerea Patimilor! Această sintagmă se referă, în genere, la patimile lui Hristos pe drumul Golgotei. Însă, cum mi-a plăcut întotdeauna să fac exerciții cu cuvintele, astăzi am stat și m-am întrebat mai mult despre semantica acestor două cuvinte alăturate – vineri și patimi. De unde vin, care le e sensul și de ce au ajuns să fie înțelese doar din această perspectivă de patimi ale lui Hristos? Și dacă nu putem să le privim și din altă perspectivă?

Dacă pornim de la analiza etimologică, vineri se trage din Venus, Veneris – nume dat zeiței romane a Iubirii și de multe ori, Venus este folosită cu sensul de Iubire. În astrologie, rezonanța planetei Venus este asociată cu tot ceea ce ține de iubire, frumusețe, grație, lumea sentimentelor, ceea ce prețuim, ceea ce ne face fericiți, mulțumiți. Aici se încadrează și plăcerile, tot ceea ce ne place, ce ne bucură simțurile, pasiunile.

Patima – în limba română, patimă provine din limba greacă și înseamnă, la origine, suferință. Aceeași idee este exprimată și prin termenul pasiune, din latinescul passio care tot suferință înseamnă. Totuși, în dicționarul explicativ al vremurilor noastre, în dreptul termenului patimă găsim următoarele:

• Sentiment puternic și violent care copleșește pe om, întunecându-i adesea dreapta judecată.
• Iubire excesivă pentru ceva, pornire nestăpânită; suferință morală.
• Obișnuință anormală nedirijată de voință și de rațiune.
• Dușmănie, parțialitate, părtinire, ură.
• Sentiment de afecțiune puternică și durabilă (pentru cineva sau ceva).

Numai dacă ne uităm la Venus/Vineri ca Iubire și la Patimă ca Iubire excesivă, putem vedea dintr-o dată și un contrast dar și o integrare, o rezolvare. Cele două se înrudesc.

De câțiva ani, citesc în fiecare an, înainte de Paști, Scrisorile lui Thales din Milet către Empedocle Atenianul, ca exercițiu spiritual-meditativ, și las pentru Vinerea patimilor capitolul despre Golgota. Și astăzi, citind, ajung la acest rând referitor la tâlharul răstignit odată cu Iisus, cel care a primit iertarea și Împărăția: Mare Thales, vezi tu întâia răsărire a sămânței dumnezeiești în ochii tâlharului? – și atunci m-a copleșit! Această răsărire a sămânței dumnezeiești este Iubirea. Căci cu iubire și cu blândețe îl privea cel ce fusese un crud tâlhar pe Hristos răstignit. Și de-aici s-au înșiruit gândurile cu repeziciune și tot mai mult a făcut sens în sufletul meu că Vinerea patimilor este o transcendere a patimei prin Iubire, prin sămânța Iubirii cosmice revărsată acum în lume prin Hristos.

Lumea veche/Lumea nouă

Pornind de la imaginea tâlharului transfigurat și mântuit pe cruce prin iubire, gândul meu a mers către toate personajele biblice care reprezintă pe așa zișii păcătoși (sau pe cei care au dificultăți în a-și folosi energia într-un mod echilibrat și ajung să fie niște pătimași – ai iubirii, prin desfrâu, ai planului material prin lăcomie și avariție, ai credinței, prin idolatrie, etc.) Pe niciunii dintre aceștia, Iisus nu i-a pedepsit, nu a dat cu pietre în ei, nu i-a condamnat. Pe fiecare l-a ”trezit” cumva la viață prin iubirea atotcuprinzătoare. În oglindă, gândul meu a zburat apoi către basme și personajele lor negative și mi-am amintit de cartea Vrăjitoarea trebuie să moară de Sheldon Cashdan, în care autorul justifică de ce, în basme, personajul negativ trebuia să moară.

Basmele sunt prima școală de inițiere. Personajele basmului reprezintă aspectele bune, dezirabile din noi reprezentate de prinț/prințesă și personajele ajutătoare, dar și aspectele indezirabile, păcătoșii din noi, ilustrați în vrăjitoarele rele, babele cloanțe, balaurii, zmeii, căpcăunii și alte personaje înfiorătoare ce mai apar, pătimașii din noi. Pentru copil, care încă nu are dezvoltate puterile necesare să stăpânească pornirile pătimașe, dar la un anumit nivel le recunoaște și în propria ființă, e important ca ”vrăjitoarea” din basm să moară. Este pentru el ca o speranță, o promisiune, că și el va reuși să țină sub control ceea ce, la un nivel inconștient, își dă seama că este și în el. Iată, lăcomia, de exemplu, ilustrată în Hansel și Gretel. Acolo copilul vede că lăcomia e cât pe ce să le aducă moartea celor doi copii, dar faptul că aceștia reușesc să învingă vrăjitoarea, bolnavă de aceeași patimă a lăcomiei, (la o privire atentă asupra personajelor din basme, putem vedea că fiecare pereche antagonică își ară rădăcinile în aceeași trăsătură) e ca o promisiune că și el, copilul, va reuși să stăpânească pofta de dulce.

Pentru copil, basmul este modul în care el poate face față pornirilor pătimașe pe care le recunoaște în lume și în el, pentru că decapitarea balaurului cu șapte capete, moartea căpcăunului sau a vrăjitoarei celei rele, distrugerea, dispariția personajului negativ dă acel sentiment de siguranță, fără să implice neapărat responsabilitatea directă. Este doar o sămânță a unei viitoare reușite – undeva, cândva, când mă voi întâlni cu asta, și eu voi reuși, pentru că, iată, se poate. Toate acestea, bineînțeles la un nivel inconșient.

În vechea lume, vechea lege, individul era subscris legilor tribului și acestea semănau întrucâtva modului de rezolvare a problemelor ca și în basme – apare în trib cineva care încalcă legea prin exces, îl sancționăm prin distrugere – ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, tăierea mâinii pentru furt, omorâtul cu pietre, etc. Tot ceea ce este indezirabil este distrus, eliminat – nu ne uităm la el, îl negăm ca și cum nu ar fi. Și astfel ne simțim în siguranță. Tot ceea ce perturbă bunul mers al tribului, trebuie scos din ecuație. Aici omul este, întocmai ca și copilul, lipsit de responsabilitate individuală. Aici totul se rezolvă în trib, după legea tribului. Iar legile erau poruncile de pe table.

Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.

Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.

Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.

Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește.

Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, că bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ.

Să nu ucizi.

Să nu fii desfrânat.

Să nu furi.

Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.

Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău.

În acest peisaj, în care patimile sau excesul de energie era rezolvat prin tăiere, limitare, constrângere, apare Iisus care vine și le vorbește oamenilor în parabole (noile basme) despre o nouă lege – una a incluziunii, în care nu-i mai executăm pe cei care ies din rând, ci îi integrăm prin iubire. Îi recunoștem în neputința lor și în loc să-i condamnăm, le mai dăm o șansă la viață prin a-i integra. Și dacă ne uităm cu atenție la exemplele biblice, vedem că putem găsi reprezentanți pentru fiecare încălcare a vechilor porunci, pe care Iisus, în loc să îi condamne, îi readuce cumva la Viață. Așadar, face din niște pătimași, oameni întregi prin Iubire. Poate că politicile incluziunii din zilele noastre sunt una din manifestările acestui impuls integrator pornit pe Hristos. Că nu funcționează încă așa cum s-ar dori, se datorează poate, lipsei integrării la nivel interior a aceluiaș impuls.

Lumea nouă vine cu o nouă lege, cea a Iubirii. Și poate că asta a însemnat că atunci, Omul a fost pregătit să treacă la o nouă etapă, cea a responsabilității individuale. Punctul culminant și rezolvarea ni se arată în tabloul Golgotei și mi se pare că am rămâne cumva, tot în stadiul de copil, dacă alegem să ne uităm la această imagine doar din perspectiva Patimilor lui Hristos (că El a pătimit și noi ne-am mântuit). Pentru că am alege să lăsăm responsabilitatea mânturii tot în afară, treaba altcuiva, nu a mea, ca participant la viață.

Vinerea patimilor ne arată că Suferința/Patima poate fi vindecată prin prea multa Iubire care e tot patimă. Rezolvarea problemei este conținută în problemă – excesul este mântuit tot prin exces dar direcționat altfel. Și asta se poate întâmpla atunci când alegem să ne iubim (Venus) pătimașii din noi, să ne uităm la tâlharul din noi, la zgârcitul, avarul, criminalul, desfrânatul, trădătorul, violentul, leneșul, disperatul, arogantul, tot întunericul din noi, și în loc să-l tăiem, să-l aruncăm ca pe un deșeu, să-l iubim și să-l punem la treabă. ”Ai un ego mare? Pune-l la treabă!” – a răsunat undeva, într-o sesiune de constelații, de curând.

Faptul că Hristos a fost răstignit nu reprezintă doar că a preluat păcatele oamenilor asupra sa, că a putut. Ci este un exemplu și o invitație la a deveni responsabili de propria fericire. Să privim înspre Hristos, așteptând să vină să ne salveze, nu face decât să ne țină departe întocmai de El. Căci El nu va mai veni în Lume, în exterior, ci se va naște din sămânța interioară plantată atunci, la momentul Golgotei. Și să creștem această sămânță, să o grijim, să o rodim, ne revine nouă, ca responsabilitate.

Poruncile rămase de la Hristos au fost două:

Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și din tot cugetul tău!

Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!

Înțelegerea mea legat de aceste două porunci s-a transformat în timp, în funcție de trăiri și revelații venite, mergând din exterior, spre interior, după cât am fost de pregătită să preiau responsabilitatea la care mă invită.

Iată, în ceea ce privește prima poruncă sau lege a iubirii, mă întreb dacă nu cumva aceasta se referă la a a iubi pe acest Dumnezeu care ne locuiește pe fiecare și când Hristos a spus să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău, a invitat la a ne conecta cu Dumnezeu dinspre interior, la a recunoaște că El este în noi toți și că de acolo începe transformarea. Și din această perspectivă, pot face un exercițiu de auto-analiză constant verificând cum l-am iubit astăzi pe Dumnezeul din mine. Și să văd că nu tare îl iubesc pe Dumnezeu atunci când, în mod repetat, îl trădez, îl biciuiesc, îl răstignesc, prin a cădea pradă patimilor. Patima neiertării de Sine, patima uitării de Sine, patima neiubirii de Sine, patima negării de Sine, etc. Când facem asta? Când, în loc să ne asumăm responsabilitatea pentru propria viață prin a avea grijă de noi și de darurile noastre, de sănătatea proprie, de inimă, suflet și de cuget, alegem să ne eschivăm prin tot felul de scuze, proiecții, acuze, căutând țapi ispășiori și dând vina pe soartă (sau pe traumă).

Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul și din tot cugetul poate însemna, în această perspectivă, să-ți rămâi devotat, să te dăruiești propriei ființe ca și cum ar fi vas ales și să te strădui din răsputeri să te crești, să înflorești, să rodești. Și asta înseamnă să îți asumi responsabilitatea propriei vieți, luarea în stăpânire a tuturor straturilor. Asta caută omul prin Yoga, alinierea chackrelor, integrarea sufletului, etc. – să se ia în stăpânire, să se întregească, să trăiască starea de zeu, să se lase locuit de Dumnezeu. Să se predea cu totul din interior spre exterior Domnului Dumnezeului său.

Pentru că doar atunci va putea să-și iubească aproapele ca pe sine însuși. Când îl va putea iubi pe Dumnezeu în el. Pentru că doar atunci iubirea se va revărsa din el și va putea cuprinde tot ceea ce este și nu va mai fi nevoie să mai vină un Hristos din afară. Căci El se va fi născut în interior.

Și suntem pe cale. Crezul meu este că era aceasta a individualismului este calea pe care suntem. Încă nu știm cum se face la modul ideal, iubirea aceasta de sine. Și încă orbecăim. Deocamdată, responsabilitatea aceasta față de sine seamănă mai mult a egoism. Căci, rupți de trib și fără instrumente, facem și noi ce ne pricepem. Dar va veni o zi când, întocmai ca femeia adulterină, vom vedea că pârâșii noștri nu mai sunt nicăieri în afara noastră, căci vom fi găsit puterea interioară de a ne trezi și a ne vindeca de patimă, oricare ar fi fost ea, prin Iubire.

De asta sunt brutale trezirile spirituale, pentru că ne pun față în față cu propria libertate. De aceea se cheamă eliberare spirituală, pentru că te eliberezi de proiecții, de iluzii și dintr-o dată stai în fața Adevărului. Vezi că nu e nimeni în afara ta de condamnat, nici Dumnezeu care așa a vrut, nici diavolul care te-a ispitit, nici seamănul tău care te-a condamnat. Ești doar tu cu responsabilitatea propriei vieți. Și în acest context desigur că arunci cu pietre în Hristos și refuzi, căci grea e crucea aceasta și mai bine să o ducă altul.

Și totuși, suntem pe cale! Omenirea este acum la începutul maturizării ei, încă în adolescența plină de răzvrătire, dar va veni și vremea iubirii mature, asumate și atunci se va bucura Hristos în noi! Până atunci, în fiecare an, lună, zi, respirație, Hristos învie în noi, cu moartea pe moarte călcând!

De prea multă iubire să se umple inimile noastre, cu care să ne putem iubi aproapele ca pe noi înșine!