Ana-Maria Negrii

Duminică. Plouă. Luna a trecut în Săgetător după ce a fost intens și provocator eclipsată pe când trecea prin Scorpion. Somnolență. Deși îmi propusesem să ies în drumeție astăzi, căci, săgetătorul invită la aventură – 100% ploaie pe prognoza pentru Cluj m-a ținut în pat. Aventura se poate trăi și altfel. Iată, iau de pe noptieră cartea lui Wilfried Nelles – Viața nu cunoaște cale de întoarcere și mă aventurez în ea. Datorită lui Edo am ajuns eu să aflu despre Dl. Nelles și pe măsură ce citesc, tot mai mult mă inundă un sentiment adânc de recunoștință pentru fiecare dintre ei, dar mai ales pentru Viață, așa cum curge ea în trepte de conștiință, fiecare cu darurile ei. Iese soarele. Dar eu deja m-am aventurat să scriu aici despre ce trăiesc zilele acestea, așa ca o pagină de jurnal, la care ajung din ce în ce mai rar, căci viața are mereu alte planuri cu mine și eu am ajuns la o treaptă de pe care am curaj tot mai mult să renunț la control și să mă joc cu ea.

Fluturele nu-i vorbește omizii despre zbor

Am împlinit primăvara aceasta, o primăvară-iarnă, dar nu contează, 42 de ani. Înainte cu vreo două săptămâni citisem, și am mai scris despre asta, că între 36-42 de ani, Omul trece printr-o etapă a descoperirii Sinelui care se simte în interior, adesea, ca o eră a singurătății întunecate, căci acolo, Omul este lăsat să stea pe picioarele lui, să vadă cum se descurcă singur. M-aș fi bucurat să știu asta mai de demult, să pot să mă angajez mai asumat în proces. Dar și dacă aș fi știut, nu cred că aș fi fost scutită de aroganța spirituală a celei care le știe pe toate și are soluții la orice. Și nu m-ar fi ferit de a mă izbi de zidul propriei neputințe ca să pot învăța smerenia, acceptarea, iubirea.

Când vorbeam cu femei care erau înaintea mea acolo în proces, în condițiile în care eu eram încă în ignoranța tinereții, și le auzeam plângându-se de greul lor emoțional, de dificultatea de a găsi sens, de temerile legate de trecerea timpului și îmbătrânire, îmi venea foarte greu să înțeleg, să cuprind în inima mea acest greu. Căci în mintea mea această slăbiciune nu avea loc să fie trăită. Trebuia musai stăpânită, ascunsă, potolită, depășită.

Apoi am ajuns și eu acolo și aceleași femei îmi făceau acum cu mâna blând și cu acceptare de pe malul celălalt al acelei ere întunecate și deși nu-mi dădeam seama cum au reușit, priveam la ele cu speranță. Speranța că n-o să mor așa, copleșită într-un ocean de emoții și trăiri pline de disperare și singurătate. Dar de-acolo, din greul meu, nu puteam înțelege, nu vedeam decât că viața e atât de nedreaptă, căci, iată, deși ajungi să ai de toate, să trăiești în siguranță, să te bucuri de abundența și frumusețea vieții, tot trăiești lipsa de sens și sentimentul de neputință, cărora cu atâta înverșunare le negasem dreptul de a se manifesta.

Și iată, de o vreme încoace, proaspăt trecută de pragul de 42, încep să trăiesc acest sentiment de eliberare și să mă uit cu un fel de acceptare la cum se așează piesele de puzzle la locul lor în marele proces al Vieții. Și acum, peste tot pe unde mă uit, văd această mare roată a vieții ce se învârte după o înțelepciune necuprinsă, nelăsând nimic la întâmplare. Totul este în ordine!

Și înțeleg că nu ai cum să percepi asta mai devreme decât când îi vine vremea. Căci așa cum și Dl. Nelles explică în cartea sa, un adult este pe o treaptă mai înaltă de conștiență, deși nu superioară, și de-acolo, de mai sus, vede mai cuprinzător lucrurile. Dar un copil, aflat pe o treaptă mai jos, poate doar să intuiască, să-și formeze niște imagini disparate, nicidecum o imagine completă, bazată pe experiența trăirii, ceea ce poate să însemne a fi adult. Așa că poate cel mult să imite, dar nicidecum să interiorizeze ceea ce trăiește un adult.

Și atunci, devine atât de clar că fluturele îi vorbește degeaba omizii despre zbor, căci aceasta nu are cum să înțeleagă, darmite să experimenteze zborul, înainte de trece prin chinurile prefacerii din interiorul coconului. Zborul înainte de vreme ar omorî omida, precum l-a omorât pe Icar.

Îi spuneam unei doamne zilele trecute că într-o vreme am vrut să renunț la astrologia previzională, căci ”the future is not ours to see” – vorba cântecului. Dar apoi am ajuns să văd cum, mai mult decât despre previziuni legate de viitor, astrologia previzională ajută să te pui în context, să vezi că ești pe o treaptă de conștiință la un moment dat și decât să te grăbești să sari etape sau să evadezi în trecut, e mai constructiv să te uiți la etapa în care ești și să lucrezi cu ce ai. Adică te aduce cu picioarele pe pământ.

La 36-37 de ani se trăiesc două tranzite de profunzime. Unul este a treia revoluție a lui Jupiter. Adică, cam acum ajunge Jupiter a treia oară în stația din care a plecat la naștere. Energia jupiteriană ne pune în legătură cu Adevărul, printre altele, și cu sistemul de valori și principii – așa că de fiecare dată când își face turul zodiacal, ne repune în legătură cu acestea și ne invită la conștientizarea lor mai profundă. Face sens ca începând de la această vârstă Omul să fie din ce în ce mai puțin dispus să se mintă pe el, să se ascundă de Viață, să se autosaboteze. Așa că se trăiește un fel de trezire care poate fi deranjantă și pentru sine și pentru ceilalți, căci recunoscându-ți adevărul și voind să trăiești conform acestuia te face să nu mai faci pe plac celorlalți pentru a fi acceptat și ceilalți se supără, desigur.

Celălalt tranzit important este a doua revenire a nodurilor lunare. Axa nodurilor mai este denumită axa destinului și bineînțeles că ne pune în legătură cu ceea ce ține de menirea noastră. La 18-19 ani când are loc prima întoarcere a nodurilor, încă suntem destul de condiționați de mediu. Dar aici, la a doua reîntoarcere, deja suntem mult mai conștienți de responsabilitatea asupra vieții noastre și fără participarea și ghidarea (condiționarea) părinților, deciziile de viață pot deveni copleșitoare, pentru că noi suntem singurii răspunzători de destinul propriu. Așa că poate fi greu să stăm aici cu faptul că Viața apasă pe umerii noștri ca un bolovan uriaș. Mai ales dacă această trăire este dublată de sentimentul lipsei de direcție, de sens. Căci aici de multe ori se întâmplă ca Omul să lase în urmă tot ce a făcut până atunci și să o ia pe altă cale. Multe reconversii profesionale se întâmplă la această vârstă.

Și iată, Omida intră în cocon și devine singură, în întuneric, fără să vadă ce o așteaptă la capătul celălalt de drum.

Dar Viața își face loc mai departe și e cu atât mai triumfătoare, cu cât mai tare simți că aproape poți să mori de durere.

Așa că, indiferent unde sunteți pe cale, vă invit să priviți în context și perspectivă orice pare să fie greu și provocator acum. Căci Lumina vieții își face mereu loc către inimile noastre.

O Revoluție a sufletului

A fost eclipsa de lună, pe lună plină în Scorpion. Eclipsele sunt în legătură cu axa nodurilor lunare, a destinului deci. Și când se întâmplă, de obicei cam de patru ori pe an și o dată la un an jumate tot în alte semne, le trăim mult mai intens decât de obicei, pentru că sunt ca un fel de chemare a sufletului. Este în Frozen II tema aceasta a chemării destinului foarte frumos ilustrată prin cântecul Into the unknown. Și pentru că spre necunoscut ne cheamă, ne cam temem și prima tendință, pentru cei mai fricoși dintre noi, e să băgăm capul în nisip ca struțul sau să dăm vina pe alții, că asta e mai ușor în primă fază. Și vina asta pe alții s-a transformat în timp în mega-teoriile conspirației. E plină lumea de Antichriști ce amenință iluminarea și eliberarea noastră spirituală.

Asta este o temă pe care o tot contemplu de o vreme, dar veche de când lumea, cred. Căci teoria țapului ispășitor stă în picioare încă din cele mai vechi timpuri și crime și orori pornind de la asta s-au întâmplat fără număr de-a lungul timpului.

Acum totul se întâmplă la un nivel mult amplificat grație www – world wide web – zeul suprem al timpurilor noastre – internetul. Aici, în scurtă vreme, orice poate deveni divinizat sau demonizat la nivel mondial. Și așa apar adepții teoriilor conspirației. Nu mă interesează să le justific veridicitatea, ci mă preocupă mai mult mecanismele trăirilor sufletești care ne aduc în punctul în care să le validăm.

Libertatea prin responsabilitate

Una din valorile fundamentale către care tinde Omul este libertatea. Și după milenii de lupte pe tema libertății, după ere de trecut prin sclavie, asuprire, oprimare, supunere a celuilalt prin forța brută, aceasta rămâne una dintre traumele cele mai adânci a umanității. Și totuși, așa cum se întâmplă și cu animalele ținute multă vreme legate sau într-un țarc, atunci când sunt eliberate și ele nu ies din perimetrul prizonieratului lor, mă gândesc că și pentru noi oamenii, este dificil să creăm noi circuite în acord cu o stare de libertate nou cucerită și ajungem să ne găsim noi asupritori, sub forma altor entități, fie ele reale sau imaginate.

Nu neg că nu există în lume încă tot felul de asupritori și metode de control a celorlalți. Ceea ce observ este că, la nivel individual, ne este foarte greu să ne asumăm responsabilitatea propriei libertăți. Și când suntem în greul acela de transformare interioară, când ni se pare că totul este lipsit de sens, când ne este greu să ne ridicăm din mijlocul luptei cu trauma și condiționarea, pare dintr-o dată mai acceptabil să găsim un responsabil în afară, căci să luăm tot greul pe proprii umeri, ne-ar dărâma. Și atunci, tot în frică trăim, dar măcar nu e vina noastră. Ci a cuiva din afară care ne vrea răul. Și astfel putem dormi liniștiți încă o noapte. Liniștiți, poate, dar în continuare sclavii unei fantasme.

Îmi amintesc despre cât de greu mi-a fost să renunț la fumat cu ani în urmă. Am încercat de mai multe ori, am citit cartea lui Allen Carr, care făcea foarte mult sens, scriptic. Dar faptic, situația era alta. Era greu! Căci găseam în fumat un companion plăcut, o alinare, o ceva care să mă țină ocupată când mintea mea o lua pe coclauri. Și deși logica și toate argumentele îmi spuneau că fumatul dăunează grav sănătății, eu continuam să mă reapuc de fumat, robită de acest demon interior căruia mă supuneam de bunăvoie într-un fel de abandon fără scăpare. Căci, cum aș fi putut supraviețui fără viciul meu? Să stau fără să fumez, cu toate stările mele de inadecvare, de nesiguranță, să fiu în conversații așa, goală, complet expusă, fără un fum să mă acopere, ca o iluzie?

A fost un proces greu cel al luptei interioare. Nicotina se elimină din corp în primele câteva zile. Demonul din minte, dependența, mai stă o vreme, zvârcolindu-se dramatic, căutându-și drumul înapoi.

Și apoi, într-o zi, te trezești cu un sentiment de eliberare și nu te mai temi de viitorul în care vechiul tău companion nu te va mai însoți. Și te simți dintr-o dată mai puternic, mai încrezător, mai viu.

Și apoi te întâlnești cu altul. Și o iei de la capăt.

Așa mi se pare că stăm și în fața acestor teorii ale conspirației, amenințătoare pentru viață. Cu teama că dacă am rămâne goi și expuși în lupta cu viciile noastre, cu fricile, cu convingerile noastre limitative, nu am reuși.

The only way out is in – nu putem ieși din asta decât mergând în interior. Căci așa cum nimeni nu te poate obliga să te lași de fumat, nimeni din afara noastră nu poate găsi teren fertil pentru frică, dacă noi am cucerit demonul interior.

Mi se pare că putem să consumăm toată forța de viață din noi, luptând cu niște forțe care capătă dimensiuni apocaliptice, în fața cărora nu avem șanse de izbândă și astfel murim în noi înșine striviți de imposibilitatea câștigului. Sau putem cuceri, rând pe rând, părți din noi, asumându-ne responsabilitatea propriei vieți, a evoluției personale, câștigând bătălii, în aparență mici, dar care să întărească Viața în noi și să ne redea sentimentul unei libertăți pe care nicio entitate exterioară să nu-l poată strivi.

Pentru că până să ne omoare ăștia din teoriile conspirației, ne omorâm singuri de fiecare dată când alegem să nu avem grijă de corpul nostru, când pierdem timpul în experiențe de viață sterile, când fugim de propriile visuri, când evadăm din fața evenimentelor care vin să ne crească, când nu ne acceptăm cu toate ale noastre, când ne detestăm că nu suntem corespunzători cu așteptările sociale, când ne ascundem talentele de teama că nu vor fi acceptate, când mințim și ne mințim pe noi înșine, când evităm să stăm în Adevărul interior. Nu trebuie să vină cineva din afară să ne omoare, să ne distrugă. E suficient să stăm un pic și să ne analizăm viețile și deciziile și vom vedea că ne pricepem de minune și singuri.

Iar la Sfânta Judecată vom sta față în față cu propriul suflet să-i dăm socoteală pentru nefericirea noastră și nu vom avea pe cine să aducem ca martor, că ăștia cu teoriile conspirației o să fie ocupați cu alte teorii ale conspirației.

Așadar, luna plină în scorpion – Luna lângă Nodul Sud, Soarele lângă Nodul Nord și Uranus – ce-ar fi să ne eliberăm noi de toate condiționările interioare, de tiparele de autodistrugere, de mecanismele de apărare în fața propriei traume și să stăm goi-goluți în fața Vieții? Să ne îmbrățișăm fix așa cum suntem – vulnerabili, nebuni și frumoși! Să-i dăm Lunii să ducă cu ea și să spele cu toate apele universului toate fricile și durerile noastre!

Și să privim înspre Soarele lângă care stă Uranus să ne întrebăm cum se poate săvârși această revoluție a sufletului astfel încât să nu mai încapă în lume teorii ale conspirației și răul să nu găsească teren fertil în sufletele noastre.

A venit zilele trecute spre contemplare acest pasaj: „Nimeni rupând petic de la haina nouă nu-l pune la haina veche; astfel, rupe haina cea nouă, iar peticul luat din ea nu se potrivește la cea veche. Si nimeni nu pune vin nou în burdufurile vechi, altfel vinul nou va sparge burdufurile; și se vărsa și vinul și se strică și burdufurile. Ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi și împreună se vor păstra. Și nimeni bând vin vechi nu voiește de cel nou, căci zice: E mai bun cel vechi.” Ev. Luca, cap. 5, v. 36-39

Acum face mult mai mult sens în lumina lunii pline de scorpion care invită iată la o înnoire a noastră, la o renaștere, căci pentru a se așeza spirit nou în ființa noastră, e important să ne înnoim în profunzime, renunțând la obiceiuri vechi de autosabotare. (Care obiceiuri ne pot părea mai bune, căci le cunoaștem și ne sunt confortabile. Nodul sud este zona noastră de confort.)

Și cum Soarele, Uranus și nodul nord sunt în Taur, să începem cu trupul și cu planul material – ce obiceiuri noi de viață și-ar dori corpul nostru să experimenteze? Cum și unde să simțim savoarea vieții? Asupra căror aspecte ale planului material pot prelua responsabilitatea astfel încât să mă simt mai liber? Ce acțiuni pot întreprinde astfel încât să îmi fie mai bine cu sănătatea și starea de bine? Este oare vreun obicei nociv de care mă pot elibera? Este oare ceva ce pot face să am o stare mai bună de spirit?

E posibil ca doar o oră de somn în plus să schimbe complet viziunea asupra vieții. Căci iată, și fluturele cât e cocon, își ia timp să doarmă și să viseze un viitor cu aripi colorate, soare și flori înmiresmate.

Iată, asta s-a născut din temele mele de contemplare din ultima vreme. Că e la nivel mai amplu sau mai redus, întotdeauna suntem într-un proces, nu într-un punct terminus. Și cu această conștientizare, drumul spre libertatea personală și spre sine devine mai accesibil, când ne asumăm responsabilitatea propriei călătorii. Ca și în basme și viața reală e plină de amenințări și în ambele cazuri, acestea își găsesc ecou în noi atât timp cât încă mai sunt teritorii interioare necucerite.

Așa că revoluția sufletului începe cu sine!

Poate într-o zi ploioasă de mai! Spor la fluturit!