În filmul Everything, everywhere at once mie mi-a fost foarte clar că drumul este de la ”nimic nu contează, vreau să mor!” la ”nimic nu contează, hai să trăim!” și este un drum al maturizării, în care de-a lungul existenței, ajungi să te eliberezi de tot ceea ce consideri a fi important, valoros, dar în esență nu este atât de necesar vieții, indiferent că sunt lucruri, funcții, credințe și convingeri. Trăitul e simplu și n-ar trebui să ne câștigăm existența. Existența este – odată ce am ajuns aici și am tras prima gură de aer, se cere doar ființată. Am câștigat deja! Dar ca să ajungi aici, ai de trecut prin proces. Serenitatea maestrului înțelept începe cu nebunia adolescentului răzvrătit împotriva tuturor.
Acum niște ani în urmă am avut un vis în care, pe marginea unei fântâni, priveam cum cad în ea lucrurile despre care credeam că mă definesc – caietele de astrologie, cutiile cu lână de filțuit și alte obiecte legate de activitățile în care investeam energie atunci. Am stat mult cu acel vis și încă își mai face lucrarea. Căci, de la o vreme, începem să trăim aceste ”pierderi” ca un fel de dezbrăcare de sensuri. Uneori se ajunge până la pierderea credinței și atunci se simte ca o moarte. Noaptea spiritului despre care citeam în cartea lui Bert Hellinger – Constelațiile familiale – că este asemuită acelei etape în care toată cunoașterea lumii pare că nu-ți mai servește, când se instalează vidul, dacă îi dai voie.
Și acolo mă găsesc de o vreme, într-un spațiu în care mi se pare că oricât aș cerceta și studia, nu știu nimic. Și totuși mă tem să mă opresc din cercetat, căci dacă nici asta nu aș mai face ce mi-ar mai rămâne? Și e ironic. Căci de ani de zile mă aud povestind cum e importantă detașarea și eliberarea de atașamente și când ajung să trăiesc asta, de fiecare dată mă apucă panica, indiferent de câte ori am mai trăit-o înainte. Căci e ca o moarte. Și ca o goliciune tot mai expusă. Precum coborârea Inannei în lumea subterană, când la fiecare din cele nouă porți, rămânea fără podoabele care o defineau și îi dădeau putere. Până la o vreme, podoabele exterioare ne dau putere, dar apoi, ajungem să descoperim că puterea aceea este doar o proiecție a puterii interioare pe care o regăsim doar când ajungem să străbatem noaptea spiritului. Întrebarea rămâne mereu aceeași – Cine sunt fără toate acestea?
Într-o reprezentare a curbei vârstelor din antroposofie, am găsit menționat în dreptul perioadei 35-42 de ani – The dark age of loneliness – și a făcut dintr-o dată atât de mult sens. Căci fiind foarte aproape de a împlini cei 42 de ani, am înțeles de ce mă simțeam cum mă simțeam – ca și cum îl pierdusem pe Dumnezeu și conexiunea cu spiritul. Și s-a așezat și mai bine în mine de ce trăiesc asta, la o oră de euritmie, în care se reprezenta legătura dintre om și îngerul păzitor. Acolo am viețuit o renaștere a încrederii, căci am înțeles că atunci când îngerul își lasă aripile în jos, nu e pentru că ne părăsește, ci pentru că a venit vremea să ne testăm puterea, că ne încercăm propriile aripi. Aici are loc descoperirea Sinelui.
Îmi dau seama că e fix așa – oricât am încerca să deținem controlul și mai ales când încercăm să facem asta, este imposibil și consumă extrem de multă energie. Astăzi am extras din cardurile symbolon unul care vorbește despre provocarea de a nu face nimic – Do nothing! Simply be! Let everything go! și, Doamne, primesc mesajul acesta de ani de zile și eu nu, că Batman, Batman! Când totul în jur pare că e despre făcut, să te oprești și să asculți vântul șoptind șoapte de viață și iubire pare pierdere de vreme.
Dar am ajuns la cursul de formare în constelații și mă întâlnesc iarăși cu înțelepciunea lui Edo și a celor cu care a învățat ea și de o vreme încoace mă așez ca martor al Vieții care oricum se întâmplă, indiferent de credințele mele, indiferent de așteptările mele sau de proiecțiile mele. Și așa bun pentru suflet este să îmi reamintesc de fiecare dată că Viața este pur și simplu și că e mai presus de mine, de noi toți, și că se manifestă prin noi în toate culorile și aromele și ce frumos este când poți să o primești cu deschidere. E ca o respirație care te însuflețește până la ultima celulă.
Și de la o vreme, la luni noi și echinocții, și în fiecare răscruce de drum, asta rămâne singura mea intenție – să fiu în Viață, să fiu prezentă și să mă abandonez complet în voia divină, să nu mai lupt, ci să mă las să fiu în curgere, să aleg fluiditatea, acceptarea, încântarea în fața Vieții. Să trăiesc cu mirare, cu uimirea aceea a unui copil care descoperă pentru prima dată un gust, o culoare, o aromă.
Și ajung iarăși la versurile lui Rilke – Lasă totul să ți se întâmple! Nimic nu ține la nesfârșit!
God speaks to each of us as he makes us,
then walks with us silently out of the night.
These are the words we dimly hear:
You, sent out beyond your recall,
go to the limits of your longing.
Embody me.
Flare up like flame
and make big shadows I can move in.
Let everything happen to you: beauty and terror.
Just keep going. No feeling is final.
Don’t let yourself lose me.
Nearby is the country they call life.
You will know it by its seriousness.
Give me your hand.
Nu am avut nicio intenție cu acest text, doar a crescut și a ieșit la suprafață într-o duminică dimineață, o duminică în care unii creștini sărbătoresc Intrarea Domnului în Ierusalim, intrare în strigătele de admirație și preamărire ale mulțimii, aceeași mulțime care mai târziu i-a strigat cu ură și reproș. Beauty and terror!
Ana-Maria Negrii 