Ana-Maria Negrii

E vară și e secetă! Cel puțin aici, în partea asta de glob. Citesc că în China sunt inundații. Se vorbește despre raționalizarea apei și despre incendii de vegetație, inclusiv de culturi de grâu. Se vorbește despre resurse, depre lipsa lor, despre foamete, despre pierdere și suferință.

Undeva în timp, pe când eram în clasa a III-a, poate, fusese o secetă de durată și atât cât puteam eu vedea și înțelege, îmi dădeam seama că nu e așa de bine. Eram crescută la țară, îi auzeam pe bunici povestind an de an, anotimp de anotimp, despre starea vremii și nevoile pământului ca să fie recoltă bună. În mintea mea, secetă putea să fie numai vara, dacă nu ploua. Dar crescând am înțeles că și iernile fără zăpadă tot secetă se cheamă și tot influențează negativ culturile. Dar atunci, în amintirea mea, era vară. Noi, copii fiind, nu aveam grijile părinților noștri. Umpleam pungi cu apă și ne fugăream cu ele pe după bloc, căutam iazuri pe lângă oraș și băteam și câte opt kilometri ca să facem o baie mâloasă dar răcoroasă, găseam noi moduri să ne răcorim. Dar ploaia tot nu apărea. Și mai în joacă, mai în serios, povestind cu mama, povești de trib, ne-a povestit că s-ar putea face un ritual, ca să chemăm ploaia. Nouă nu ne-a trebuit mult, că așa cum ne fugăream cu pungi de apă pe după bloc, puteam să ne jucăm și de-a ritualul de invocat ploaia.

Ritualul zicea așa : se ia o păpușă și se îngroapă la hotar, făcându-i-se procesiune după tot tipicul. Oamenii ar trebui să iasă în întâmpinare și să arunce cu apă în fața procesiunii, rugându-se pentru ploaie. Îngropăciunea s-ar constitui ca o jertfă  pentru a îmbuna cerurile să se deschidă a ploaie.

Mama ne-a povestit așa într-o doară, într-o după-amiază de vară, dar noi ne-am și pus pe treabă. Am ales singura păpușă frumoasă pe care o aveam – una, la patru fete. Semăna cu păpușile Barbie și o căpătasem cu greu, o prețuiam tare mult că erau rare pe vremea aceea. Dar alta nu aveam și trebuia să o sacrificăm, că era nevoie de ploaie.

Am aranjat noi păpușa, i-am făcut un giulgiu și un sicriu mititel, am pus niște copii să o care, ne-am înșiruit în procesiune și am pornit. Eu eram popa sau preoteasa, mergeam în frunte cu o pelerină și un sceptru în mână. Indicațiile erau că trebuia să bocim păpușa ca pe un mort adevărat, să plângem pe bune. Așa că mă mai întorceam și îi împungeam cu sceptrul pe cei care chicoteau și nu plângeau, chicotind și eu la rândul meu; soră-mea de-a doua zice că am și tras-o de breton, ca să plângă, semn că îmi luasem mult prea în serios rolul. Hotarul era departe (pe atunci așa ni se părea capătul orașului) așa că ceata noastră bocitoare a pornit la drum pe străzile încinse ale micului orășel. Mai chicotind, mai bocind, dar luând foarte în serios misiunea noastră de a salva orășelul de secetă. Cu toții eram convinși că va ploua. De undeva, parcă cineva a ieșit și a stropit colbul drumului cu apă și m-am bucurat că mai știu și alții despre semnificațiile ritualului. Ajunși la hotar, ne-am apucat să săpăm cu bețe și cu mâinile în pământul tare și uscat. Pornisem chicotind, dar aici nimeni nu mai râdea. Devenisem dintr-odată foarte solemni și serioși. Și ne mai părea și rău de păpușă, pe bune. Nu mai știu ce fel de sujbă de înmormântare am făcut noi acolo, dar într-un final, am îngropat păpușa. Și, așa cum te întorci de la o îngropăciune, și noi, cu capetele plecate și privirea în pământ am luat-o înapoi, înspre oraș. Recunosc că mă gândeam să merg în altă zi să recuperez păpușa.

Dar, ceea ce a fost cu adevărat spectaculos la acest ritual, a fost rezultatul său. Pe drumul înspre casă, mica ceată de copii răzlețiți pe drum, a trăit uimirea și entuziasmul de a vedea cum în praful gros de pe marginea șoselei, picuri mari de ploaie sapă gropicele adânci, lăsând să se ridice în aer mirosul binecuvântat de pământ umezit de ploaie de vară. Nu a plouat mult atunci, doar așa câțiva stropi. Ploaia adevărată a venit după câteva zile. Dar pentru noi a fost suficient cât să credem în miracole.

„Toate câte cereţi, să credeţi că le-aţi şi primit”

Nu mai știu cu precizie când să fi fost această întâmplare, ca să mă pot uita la cum erau așezate planetele pe-atunci, dar, amintindu-mi de această întâmplare și în legătură cu știrile despre secetă, m-am gândit la Demetra, la Persefona și răpirea ei de către Hades, răpire ce a presupus o coborâre în subteran, o îngropăciune adică, un sacrificiu.

Cora-Persefona era fiica lui Zeus/Jupiter și a lui Ceres/Demetra, zeița fertilității. Deși avea nenumărați pretendenți, Demetra nu era de acord ca aceasta să plece de lângă ea. Așa că Hades/Pluton, zeul morții și al tenebrelor, îndrăgostit de Persefona, cu acordul lui Zeus, o răpește și o duce cu el în subteran. Când Demetra nu o mai găsește, înnebunește de disperare și refuză să mai binecuvânteze recoltele oamenilor. În scurt timp, aceștia ajung în pericol de înfometare și îi cer ajutorul lui Zeus. În final, prin intermediarea lui Zeus, se ajunge la un acord prin care Persefona să viețuiască jumătate de an în subteran cu soțul ei și cealaltă jumătate, în lumea de deasupra, cu mama ei. Astfel, pământul este înfloritor și roditor jumătate de an și rece și steril cealaltă jumătate. Un text bun cu privire la acest mit, dar și la cei doi asteroizi legați de Persefona, am găsit aici: https://www.astrotext.ro/2013/02/proserpina-poveste-de-primavara/

Mitul acesta ascunde multe semnificații și raportat la procesele noastre interioare, la lumea subconștientului, poate fi un instrument de vindecare foarte profund.

Despre ce vorbește mitul ?– o perspectivă personală

Tranziție – de la un statut la altul – despre tranziția de la inocență, feciorie, viața fără griji, libertate la viața de adult, în care, vrei, nu vrei, ajungi să ai responsabilități, să te preocupi conștient de gestionarea resurselor – materiale, psihice, emoționale, spirituale. Acest proces de tranziție poate fi și este de cele mai multe ori brutal. Îmi vine în minte Scufița Roșie – și aici Scufița este păcălită și ademenită printr-un șiretlic tot când culegea flori pe câmpie. În ambele povești putem vedea cele două fețe ale procesului – inocența și puritatea copilăriei căreia i se opune conștientizarea bruscă a realității adulților în care se întâmplă situații la limita moralității și asta impune o maturizare forțată, necesitatea de a lua decizii responsabile.

Pierderea paradisului – ieșirea forțată din copilărie – adolescență poate fi resimțită ca o pierdere a vieții paradisiace a copilăriei. Din momentul în care ai de înfruntat realitatea cu responsabilitățile ei, viața nu mai este bună, frumoasă, adevărată așa cum este resimțită în primii ani de viață.

Și Demetra suferă o pierdere – își pierde fiica iubită și această pierdere duce la secătuirea sufletească ce blochează în cele din urmă fluxul vieții pe pământ, rodnicia. Este partea din mit pe care în această perioadă o asociez cu exodul mamelor cu copii din Ucraina (cel mai recent eveniment), dar și cu toate situațiile de viață în care energia feminină este blocată, suprimată, ținută captivă. Am citit recent despre faptul că încă se mai practică mutilarea genitală a fetelor și asta se întâmplă în miezul lumii civilizate în care cei ajunși din culturile orientale încă nu se pot desprinde psihic de vechile cutume, cărora probabil că nici nu le mai cunosc sensul (oricum absurd), dar pe care le practică în continuare căci așa au apucat. Este tot un mod atroce de a suprima curgerea firească a energiei vieții, ceea ce perpetuează trauma și adâncește criza. Și ca mecanism de protecție se poate ajunge la blocarea tuturor trăirilor, de orice natură și asta se traduce prin ariditate sufletească, femeia nu mai participă la creație – viața nu se mai întâmplă.

Relația aceasta dintre Demetra și Persefona poate fi analizată mai în profunzime și văzută din mai multe perspective, căci și aici sunt conținute multiple înțelesuri. Reținem acum acest aspect al secătuirii sufletești ce generează lipsa participării la creație.

Limite- captivitate – Persefona este răpită și ajunge să fie ținută captivă în lumea subterană – aici ea nu-și poate manifesta voința și nici nu ar ști cum să o facă. Este pradă mai ales fricilor ei și lipsa ei de experiență o face mai degrabă o victimă inocentă decât o războinică pregătită să lupte pentru eliberare.

Perioada aceasta de captivitate corespunde coborârii în infern a mai vechii zeițe, Inana, și este procesul de lucru cu subteranul emoțional, psihic, cu subconștientul pe care cu toții îl avem de străbătut. Este perioada în care nu doar că ne conștientizăm propriile limite cauzate de traume, ci învățăm și să punem limite sănătoase în viețile noastre, să nu mai permitem să se decidă pentru noi – de către mama – Demetra, tata – Zeus, soțul – Hades, etc. Aici, în subteran, în captivitate, sămânța a ceea ce avem a deveni, crapă și începe să dea rod. Este un pas esențial în devenire și presupune atât revolta cât și acceptarea.  

Regăsirea paradisului pierdut – integrarea dualității – în mit, Persefona revine la mama ei și redevine, alături de ea zeiță a fertilității, susținând viața și rodnicia pe pământ. Dar de data aceasta, fiind conștientă de complexitatea ciclului – Viață-Moarte-Viață, în care viața nu poate avea loc fără transformare, fără prelucrarea în subteranul psihic a acelor aspecte care ne blochează evoluția, fără a lăsa să moară ceea ce ne împiedică să evoluăm. Paradisul este o conștiință a întregului, este capacitatea noastră de a trăi rodnic și împlinitor, având conștiința și a luminii și a întunericului. Este acceptare și integrare a contrariilor. Din punctul în care a ajuns, Persefona poate, de fapt, să conecteze cele trei niveluri ale ființei – subconștientul, conștientul, supraconștientul – subteranul – materialul, pământescul și spiritualul, cerescul.

Mitul Persefonei cu toate personajele implicate ne vorbește despre necesitatea prelucrării interioare a captivității și surselor acestora pentru a deveni regi/regine suverane în ținutul psihic propriu, integrând armonios și moștenirea familială și culturală – pe Demetra și pe Zeus și deschizându-ne și spre procesele de transformare (Hades/Pluton) la care ne invită Viața, de multe ori nu în maniera cea mai blândă.

Mitul Persefonei este un proces de inițiere ce presupune o transformare din rădăcini a modului în care privim Viața. În toate ritualurile de inițiere, neofitul are a face o coborâre în subteran, în pântecul primordial, și apoi are a se renaște. Peste tot în textele sacre, mituri, basme se vorbește despre necesitatea aceasta a Re-nașterii.

”Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus.”

Pașii sunt, mai mult sau mai puțin asemănători, în toate inițierile și ceea ce este evident e că o parte importantă a procesului este această confruntare și integrare a subteranului din psihicul nostru, locul acela depozitar al suferințelor care ne-au speriat de moarte să trăim și ne-au închis în propria colivie țesută din frici, limite autoimpuse, convingeri nesănătoase. Viața presupune conștientizarea și valorificarea lor înspre ființare.

Ce ne spune astrologia

Îmi place să fac asocieri și să caut conexiuni între simboluri, sensuri și semnificații. Și sunt uimită cu bucurie de fiecare dată când găsesc confirmări din mai multe surse și mai ales, astrologice.

Elementul Apă – Seceta presupune un dezechilibru al elementelor care se traduce prin lipsa apei. Dacă ne uităm pe tranzitele actuale, putem observa că este apă din belșug, prin prezența mai multor planete în zodii de apă – în Rac cele mai multe. Dar unde este această apă, dacă nu plouă ? Cum se explică seceta ?
Este în subteran ! Elementul apă este asociat în astrologie cu lumea emoțiilor, cu trăirile personale, este reprezentarea realității unice în mod diferențiat, în funcție de experiența personală, amintiri, procese individuale. Dintre toate aspectele, prezența nodului sud în Scorpion ne invită la sondarea acestei lumi a emoțiilor în profunzime pentru identificarea, mai ales, a acelor aspecte pe care le avem de transformat. Nodul sud în scorpion nu poate fi discutat fără celălat capăt al axei, nodul nord din taur.

Axa nodurilor lunare se așează acum pe zodiile Scorpion – Taur. Drumul evolutiv pe această axă este de la nodul sud (karmă, restanțe de rezolvat și integrat) la nodul nord (destin, direcție, menire).
Nodul Nord este în Taur, zodie fertilă, strâns legată de rodnicia pământului, de bogăție, de bunăstare și direcția aceasta se vrea încă în anul ce urmează.
Dar, privind cu onestitate în viețile noastre și ale altora, în istorie, vi se pare că menirea i-a fost vreodată cuiva ușor de asumat și manifestat ? Hristos a spus : cine vrea să-mi urmeze mie, să se lepede de el însuși, să-și ia crucea lui și să vie. Așadar, a ne urma destinul, menirea, presupune a renunța la ceva, a jertfi o parte din noi și aceasta ține de dorințe, de atașamente, de legăturile bolnăvicioase sufletului. Cu nodul sud în Scorpion, integrarea aspectelor disonante, karmice, ține foarte mult de lucrul cu energia apei – sondarea în profunzime a subconștientului, purificarea emoțională, eliberarea de blocaje la acest nivel – și aici Persefona este arhetipul care ne poate veni în ajutor. Deși captivă mai întâi mamei sale, apoi lui Hades, trecând prin traumă, ea reușește în final să își asume rolul transformator în procesul de vindecare, readucând echilibrul între lumi. Ea este cea care ne poate ajuta să coborâm în subteranul nostru psihic și să ne ocupăm de integrarea traumelor, nu neapărat vindecarea lor, căci o rană, o dată făcută, va lăsa urme, vom ști că a fost acolo, oricât de bine vom acoperi cicatricea.
Alte teme de lucru karmic cu nodul sud în scorpion sunt legate de putere, moarte, posesivitate, atașamente, obsesii, sexualitate, perversiuni, cruzime, gelozie. Timp de încă un an acestea vor fi teme de terapie, de purificare, de exorcizare pentru fiecare dintre noi. Căci desigur că filmul rulează și pe marele ecran al lumii și vedem cum mai marii lumii se luptă să-și împartă teritorii și resurse, cu cruzime și nepăsare, dar pe principiul părții în întreg și al întregului în parte, fiecare dintre noi este responsabil de aceeași poveste.
Nodul sud cere o plată karmică, un sacrificiu, întocmai ca în povestirea cu îngropăciunea păpușii. Așa că e bine să ne întrebăm acum : la ce obsesii am a renunța, la ce atașamente ? Unde țin cu dinții de teritoriu, resurse ? Unde caut să-mi impun puterea și cum pot face altfel ? La ce tipare emoționale am de lucrat acum și cum mă pot vindeca ? Munca nodului sud în scorpion este una mai ales cu subconștientul. Aici e de coborât în apele adânci ale subteranului psihic și de văzut ce traume adânci ne sabotează accesul la bogăție, la fertilitate, la bunăstare și rodnicie ?
Așa că, dacă e secetă și pare să aibă urmări grave, ceea ce putem face la nivel individual este ca măcar să conștientizăm care sunt cauzele care au condus aici, să facem conexiuni, să lucrăm tot individual, căci pic cu pic se face marea. Zonele de lucru sunt cele de pe crucea fixă – Taur-Scorpion, Leu-Vărsător. Nodurile lunare activează această cruce și Saturn din Vărsător susține și el lucrul la integrarea lecțiilor restante. 

Așa că e bine să vedem în hărțile personale pe ce case se așează această cruce și să vedem :
– unde avem de făcut sacrificii și ce anume avem de integrat : casa în care este nodul sud
– unde avem de investit efort și de dat examenele restante – casa lui Saturn
– pentru a găsi calea spre menire – locul în care este nodul nord în Taur,
– manifestându-ne cu strălucire autenticitatea, individualitatea, ca ființe suverane, stăpâne pe destinul lor – locul Leului.
M-am întâlnit des cu crucea aceasta fixă în ultimul an, căci o putem regăsi mai în toate bisericile și clădirile vechi – zodiile fixe sunt reprezentarea ezoterică a celor patru evangheliști.

Cele două Persefone

”Asteroid 26 Proserpina (mitologia romana) a fost descoperit in data de  5 Mai 1853 de catre R. Luther. Perioada orbitala este de 4.33 ani. Cuvinte cheie:   final de etapa  si inceputul alteia, situatii alternante;  casatorie aranjata, fara dragoste, de convenienta, interferenta materna, diferenta de varsta sau  generatii in cadrul relatiei, pierderea romantismului in relatia de cuplu.
Asteroid  399 Persephone  (denumire recunoscuta in mitologia greaca) a fost descoperit in data de 23 februarie 1895 de  catre Maximilian F.J.C. Wolf, avand o perioada orbitala de 5,34 ani. Despre 399 Persephone se cunosc mai multe detalii tehnice; a fost descoperit in zodia Fecioarei, in apropierea stelei fixe Mizar (Constelatia Ursa Mare) si este un asteroid de natura martiana. In momentul descoperirii se afla in cuadratura cu Neptun. Cuvinte cheie: reinnoire, forta si rezistenta, tenacitate; personalitate puternica, decisa, hotarata; buna capacitate de a evolua, de a depasi obstacole; puterea de a-si pastra si sustine propria opinie, fara teama; obstinatie, incapatanare, convingerea ca are dreptate; capacitate persuasiva.” – vezi articolul întreg aici.

Nu lucrez cu asteroizii, dar ce mirare să descopăr că unul este în conjuncție cu nodul sud din scorpion, de care tocmai am vorbit, și celălalt este în tranzit prin Rac, zodia Lunii prin care acum trece Soarele, Venus, dar și Lilith, cea care ne pune față în față cu Umbra și ne invită deasemenea la lucru cu interiorul. Tot în Rac este și Ceres/Demetra, mama, și în conlucrare cu Lilith, a adus la lumină multe fațete ale mamei, dar mai ales pe mama ”vitregă” ca simbol al mamei autoritare, restrictive, posesive dar atât de necesară pentru a ne împinge în afara zonei de confort, spre evoluție, spre eliberare.

Zodiile de apă sunt și zodii asociate fertilității, căci în apă se întâmplă viața mai întâi.
În Scorpion e nodul sud care dimpreună cu Persefona ne invită la transformarea interioară atât de necesară evoluției și vieții.
În Rac e mare aglomerare acum, dar vor rămâne pe perioadă mai lungă asteroizii și Lilith, pundându-ne față în față cu trauma strămoșească, invitând deasemenea la vindecare, integrare, eliberare cu blândețe, cu compasiune.
În Pești va rămâne încă pentru o vreme Neptun, cel cu iluzia și cu dez-iluzia, cel cu rătăcirea dar și cu credința prin care niște copii inocenți fac posibilă ploaia.

Așadar, seceta aceasta din exterior, ne invită la descătușarea din interior, a apelor creației autentice prin transformare și integrare a trecutului traumatic, dureros. Este necesar să găsim puntea care leagă iadul de paradis și să înțelegem că Viața se întâmplă considerând ambele capete de pod. Cât timp refuzăm să acceptăm și să lucrăm cu ceea ce ne-a rănit, vom rămâne în spațiul de ariditate sufletească și viața nu va fi posibilă. Persefona este cea care ne poate purta pe acest drum dinspre infern înspre trăire autentică, prin exemplul ei de devenire, de transformare, de tranziție de la victimă a sorții la asumare și conștientizare a puterii asupra vieții și a morții.

Și poate că acest proces nu prin minte se întâmplă acum mai cu folos, ci prin corp, prin simțire, prin emoție. Așa că pot fi de ajutor acum mai ales practicile somatice, de descătușare emoțională, explorările de tip intuitiv, mai degrabă decât mental, rațional, șamanismul, constelațiile, etc.

Sau putem îngropa o păpușă cu credința vie că asta va aduce ploaia!