Ana-Maria Negrii

E așa cald afară. Și mergând pe străzile orașului, ascultând sunetele lui, mă simt de parcă ar fi primăvară și ne pregătim să ieșim din hibernare. Și așa și e. Dar asta e doar o presimțire sau mai bine zis o promisiune a naturii de toamnă aflată în plină desfrunzire, pregătită să-și tragă plapuma peste ochi și să adoarmă. Am putea crede că moare, dar căldura asta blândă și chiotele copiilor dintr-o curte de școală și buburuza ce trece domol pe trotuar în drum spre iarba de-alături sunt ca un fel de promisiuni care ne asigură că e doar adormire, odihnă, repaos.

Și apoi îmi vine în gând că ce bine seamănă Toamna cu Primăvara și Iarna cu Vara. Ca niște surori gemene care se reflectă una în alta ca într-o oglindă. Căci așa cum toamna se desprind și pică frunze vremea călduță se transformă treptat în frig și întuneric, primăvara, parcursul e invers și copacii se îmbracă în mândre straie, pe măsură ce căldura ia locul frigului. Iar iarna, iarna e un fel de liniște în aer, ca un abis, o liniște ce sună a gol, cu ecou, și aburi îți ies pe gură ca și cum e nevoie să-ți vezi răsuflarea ca să nu uiți că trăiești, să vezi în aburii aceia că n-ai murit. Liniștea aceasta goală devine vara o liniște plină, prea plină de ea. În iulie târziu sau august, în miezul zilei, când e cald și nici musca nu se aude, e o liniște înăbușitoare. Nu scoți aburi pe gură vara, dar îți umpli plămânii cu aer de mare sau de munte și liniștea se așează în interior. Îmi place curgerea aceasta de gânduri, se așează tihnit în mine, în contemplarea aceasta plină de culori de toamnă melancolică. E liniște și afară. Mă și mir. Nu resimt în aer tăvălugul de trăiri pe care ai crede că îl simți când tocmai se anunțară iar restricții.

Frica e o temă de meditație activă în perioada aceasta. Oare n-o fi obosit, ea, Doamna Frică? N-o fi epuizată?

Mă uit la copacii aceștia colorați. Unii sunt îngălbeniți, alții roșcați, alții încă verzi. Și mă gândesc că așa și noi. Unii cărunți, alții mai puțin. Unii pregătiți să-și lase frunzele să se desprindă, alții mai atașați de ce-i al lor. Unii mai cruzi, mai imaturi, mai ambițioși în lupta lor cu viața, alții mai resemnați, mai împăcați, poate mai înțelepți. Mă uit la copaci și mă întreb – da oare celui îngălbenit, pe jumătate desfrunzit îi pare rău sau suferă că frate-su de lângă el e încă verde ? Oare îi strigă cuvinte de ocară ? Oare îl acuză de ceva ? Sau cel verde îl ia în râs pe ăsta mai bătrânel și mai golaș, face mișto de el? Mă întreb. Că dacă mă uit la noi, ăștia umanii bipezi, văd că mereu găsim motive de separare. O fi așa și la ei ? La copaci ? Oricum ar fi, peisajul este ireal de frumos. Așa o fi și cu viața. Până la urmă, în ciuda sau grație tuturor diferențelor, e minunată, fascinantă, incredibil de frumoasă.

Și apoi mai e și Moartea. Mare mister.

Este un loc pe Someș unde merg adesea să vorbesc cu bătrânul spirit al râului. Și mesajul de multe ori același – nu există cale de întoarcere, un râu nu poate decât să meargă înainte. Poemul lui Khalil Gibran e un imn închinat vieții, deși se numește el Frica.

Se spune că înainte de a intra în mare un râu tremură de frică.

Se uită înapoi la calea pe care a parcurs-o, de pe vârfurile munților,

drumul lung și sinuos, traversând păduri și sate.

Și în fața lui, vede un ocean atât de vast, încât a intra acolo

nu pare nimic altceva decât să dispară pentru totdeauna.

Dar nu există altă cale, râul nu se poate întoarce.

Nimeni nu se poate întoarce.

Să te întorci este imposibil în existență.

Râul trebuie să-și asume riscul de a intra în ocean,

pentru că abia atunci va dispărea frica,

pentru că acolo râul va ști că nu este vorba de dispariția în ocean,

ci de a deveni oceanul.

Și privesc cum apa face o buclă și caută, cu furie parcă, să privească înspre înapoi, să se întoarcă, dar râul, cu totul, curge mai departe, își vede de drum. Așa și Viața își vede de drum și deși ai crede că se sfârșește în Moarte, ea își vede în continuare de ființare. Așa cum toamna are în ea semnele primăverii și iarna pe ale verii. Înțeleg acum de ce visam astă-noapte că vreau să semăn grâu într-un ghiveci. Căci acum e timp de semănat grâul. Ca boabe de lumină ce par că vor muri sub glie. Și chiar vor muri, vor crăpa la propriu ca să poată lăsa să iasă din ele fir înalt ce va străpunge cu putere scoarța de pământ în primăvară și se vor înălța țanțoș către soare și vor rodi alte zeci de boabe, fiecare. Și nu pot să mă întreb, de ce ne temem atât de tare de moarte ? Sau unii de alții ? De ce ne e așa de groază să stăm față în față cu fricile noastre, să le privim în ochi și să le conținem ?

Căci mă gândesc la conflictele acestea pe teme de pro și contra când vine vorba de alegeri legate de cum să înfrunți boala și moartea. Și mă întreb de ce nu putem accepta alegerile celuilalt ? Sau de ce nu vedem cum, de fapt, asemeni anotimpurilor în oglindă, motivația noastră cea mai profundă, a fiecăruia dintre noi ține de viață și de conservarea ei ? Fiecare se teme pentru integritatea lui, unii pentru integritatea fizică, alții pentru cea spirituală, psihică, emoțională. Dar toți avem ca motiv pentru alegerile noastre o frică fundamentală – cea de moarte, de dezintegrare, de anihilare. Și atunci, nici unul nu e mai presus ca altul. Nici mai inteligent, nici mai cult sau mai citit, nici mai spiritual, nici mai etic decât celălalt. Toți ne temem de acest mare necunoscut. Și, pardon să-mi fie, nici unii nu suntem raționali, oricât de tare am vrea să credem asta, cu toate argumentele și explicațiile din ambele tabere. Emoția principală, cea de care mă întrebam eu de n-o fi obosită, este FRICA. Ea este stăpâna noastră, a tuturor, în aceste vremuri. Și atunci, de ce ne certăm ? De ce să nu ne privim în ochi, că tot purtăm măști și gura ne e acoperită și oricum nu te poți înțelege om cu om, să ne privim în ochi și să vedem că și celălalt e fix în același rahat, aceeași durere, aceeași zbatere de inimă. Așa cum copacul verde șade lângă cel îngălbenit și îl contemplă cu acceptare știind că și lui îi va veni vremea dar și că amândoi vor înverzi în primăvară. Anul acesta, mai mult ca niciodată, mi-am simțit inima bătând. O fi strigând ceva. De ce să nu ne oprim din iureșul acesta să ne ascultăm inimile, viața care pulsează în noi ? Când doar numeri morții, cum Doamne iartă-mă, să mai poți trăi ?

Natura smerește ! Să te plimbi printre copacii care desfrunzesc, să asculți râul în curgerea lui, să vezi cum dincolo de senin, undeva în zare, cerul se întunecă, prevestind întunericul și răceala iernii, să umbli prin pădure și să asiști la toate procesele de descompunere, prelucrare, transformare și reînnoire te pune în contact cu inima aceasta uriașă care pulsează Viață în continuare, indiferent de numărul de morți de azi sau de mâine. Viața găsește o cale. Așa , ca buburuza asta care s-a dezmorțit și merge târșâit către șanțul înverzit, pesemne o fi crezut că vine primăvara, de e așa de cald afară.

Astăzi am trăit recunoștință. Nu știu ce plan are Dumnezeu cu noi. Nu știu dacă mâine voi mai fi aici. Nu știu cât de lungă va fi viața mea sau dacă va fi una liniștită sau tumultuoasă. Acum sunt aici. Și azi am trăit recunoștință și bucurie. Am mirosit Soarele ce stă să intre în Scorpion. Drumul spre tenebre e deschis, abisul se cască amenințător, dar dacă mă gândesc la bobul de grâu, îmi dau voie să pășesc pe acest drum al transformării și renașterii. Come what may!

Nu are logică sau coerență ce scriu eu aici. Nici nu știu dacă să pun pe blog. Dar umblând pe malul Someșului, s-au aliniat așa gânduri despre toamna aceasta minunată, despre viață și moarte, despre ființare.

Și boala și relația cu boala mi se pare o chestiune personală, intimă, în care fiecare poate alege dacă vrea sau nu să ceară sau să primească ajutor. Nu înțeleg de ce vrem să vindecăm oameni cu forța ? Când e treaba fiecăruia să-și contemple boala, să se întrebe cum a ajuns acolo, să-și asculte corpul și nevoile, să se smerească, să se roage, să își găsească drumul spre vindecare. Bine ar fi să ne putem vindeca sau feri de boală doar cu o injecție. Asta ne-ar scăpa de toată responsabilitatea care ne aparține legat de  boală.

”M-am îmbolnăvit” -așa ziceam până acum. Eu m-am îmbolnăvit, prin modul de a gândi, prin lipsa de afecțiune și grijă pentru Sine, prin emoțiile neintegrate. Nu virusul m-a îmbolnăvit sau celălalt. E o chestiune de asumare a responsabilității. Boala nu își face loc în cineva dacă nu are loc acolo. Și găsește loc în acele trupuri consumate de frici, emoții care scad vibrația, acolo unde mintea e mereu pe negativ și își repetă lucruri până chiar ajunge să le trăiască. Ce simplu pare acum să dăm vina pe celălalt pentru bolile sufletești proprii. Dar e doar amăgire. M-am îmbolnăvit, mă retrag în spațiul meu personal, stau cu mine și mă întreb – ce-oi fi făcut să merit asta? Poate că mă și revolt pe neputința aceasta a trupului sau pe Dumnezeu, dar de la un capăt la altul este o relație cât se poate de intimă a mea cu boala. Ce treabă are nu știu ce autoritate exterioară să îmi impună mie cum să trăiesc această relație ? E important de înțeles că vindecarea nu se întâmplă cu adevărat, în toate straturile ființei, până nu pricepem ce rană sufletească, ce emoție neintegrată a dus la apariția bolii.

Pentru mine covidul a fost sau a venit cu o mulțime de binecuvântări. A fost un iad să fiu forțată să stau atât de mult față în față cu umbrele, cu durerile îngropate în mine, cu toate acele aspecte la care nu voiam să mă uit. De la statul în casă care a invitat la explorarea temelor legate de libertate, până la boala în sine care a forțat practic la a-mi oferi odihnă și m-a ajutat să conștientizez cât de mult biciuim trupul acesta alergând după himere, bifând task-uri, pierzând nopți cu ochii în ecrane, uitând să respirăm, profund, plenar. E ca și cum cineva m-a zgâlțâit serios și mi-a strigat: RESPIRĂ! Uită-te la viața ta și vezi cum nu trăiești.

Și m-am uitat, și a început explorarea și am mers din trauma în trauma, din plâns în bocet, din disperare în deznădejde. Dar cred că este prima data de când mă știu când vreau cu adevărat să trăiesc, să fiu. A fost o moarte simbolică. A culminat chiar și cu o îngropăciune ritualică la un minunat atelier de tobe șamanice. Ah, ce bun a fost atelierul acesta și ce minune de tobă am adus cu mine, inima mea vibrândă.

Am văzut zilele trecute o miniserie – Wonderlust – pe numele ei, e pe netflix. Tema este tocmai aceasta legată de cum căutăm tot felul de soluții și creăm tot felul de scenarii numai ca să nu ne confruntăm cu trauma. Și ni se pare că trăim, că iată, în sfârșit am rezolvat-o. Dar nu trăiești până nu te oprești să te uiți unde doare. Creezi iluzii, dar nu trăiești.

Prin asta mi se pare că trecem noi acum – este o traumă imensă provocată de neiubire, de separare, de abandon, pe care o purtăm cu toții ca omenire. Dar în loc să ne adunăm cu toții să o recunoaștem, să o plângem, să ne îmbrățișăm și să ne oferim iertare, compasiune, creăm scenarii din ce în ce mai elaborate, de nivel global, care frizează absurdul și continuăm să facem ceea ce știm – dăm unul în altul. Că asta știm și asta e la îndemână.

Eu nu mai vreau să fac asta. Eu vreau să iubesc ! Și încep cu mine ! Vreau să mă privesc cu blândețe și compasiune și să am încredere în evoluția mea și că indiferent de ce s-ar întâmpla, tot în brațele lui Dumnezeu voi sfârși. Vreau să iubesc tot ! Dimineața când mă trezesc zic : Bună dimineața, Doamne ! te iubesc ! Și tot zicând asta, mi-am dat seama că Doamne e în tot universul vizibil și invizibil. Și mă întreb – pot eu să iubesc atât ? POT ! Pot totul căci nu eu, Hristos prin mine !

Să ne iubim unii pe alții și să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită ! (acuma o să intru la ultraotodocsi și o să fiu preafericită, o să mi se scadă IQ-ul din oficiu – e ok, o să vă iubesc și mai tare)

Ceea ce ar fi bine să înțelegem este că în cuvintele acestea este putere dincolo de ce înțelegem când le citim. Noi suntem Sfânta Treime ! Când urezi de bine și de iubire celuilalt, îți urezi ție. Trupului, sufletului, spiritului. Când te adresezi oricui altcuiva, indiferent de cum te adresezi, o faci către Sine ! Căci Sinele este doar Unul și ne locuiește pe toți.

De ce să nu ne iubim ? De ce să nu avem compasiune ? De ce să nu fim blânzi unul cu altul ? Ce să facem acolo unde într-o familie unul a ales vaccin și altul nu. Soț și soție ? Să se ia la sfadă ? Să-și dea în cap ? Să nu-și vorbească ? Oare noi ne dăm seama de dimensiunea absurdului ? Dar de hăul adânc ce se cască între suflete, între inimi ?

Mulți rămân cu acestă ușoară zbatere în piept după ce trec prin boală, un simptom misterios, or fi palpitații, o fi atac de panică cu palpitații. Nu știu, nu am specializare medicală. Dar mie îmi șoptește o voce că sunt inimi care se trezesc și se cer ascultate. Și observ că cu cât mai des merg pe ce simt cu inima, cu atât mai bine e și nu se mai zbate să se facă auzită.

Eu cred în VIAȚĂ ! Cred în noi, ca oameni, ca ființe integre, capabile să-și conducă destinul ! Cred în IUBIRE! Cred în IERTARE! Cred că acceptarea și compasiunea pot vindeca! Cred că oamenii au nevoie de umanitate! Și pentru că am fost înzestrați cu binecuvântarea de a ne folosi limba pentru a vorbi, cred în dialog, în împărtășirea trăirilor. Cum ar fi dacă în loc să ne criticăm sau acuzăm, ne-am spune unul altuia : Te văd ! Te aud ! Te recunosc ! Îți recunosc trăirile ! Le validez ! Nu ești nici tâmpit, nici incult, nici nicicum că ai ales să faci într-un fel sau altul. Ești OM.

Că mă gândesc eu că și copacii ăștia minunat colorați nu prea fac altceva decât să se contemple unul pe altul și să-și accepte culorile diferite. Și primăvara tot înverzesc.

Și câteodată unii mai și mor…și e în regulă, face parte tot din Viață.

Să fie IUBIRE, PACE, ARMONIE, ACCEPTARE, TOLERANȚĂ, ÎNCREDERE, COMPASIUNE, EMPATIE !

Who wants to live forever…when love must die?