Zilele acestea mă tot trezesc spunându-le oamenilor – ”Fii egoist! Fii un pic egoist!” și auzindu-mă, rămân surprinsă. De unde a venit asta? Cum adică să fim egoiști? Când toată lupta pe calea revelării sinelui are ca scop eliberarea de ego?
La o privire mai serioasă, văd, însă, că lumea e plină de oameni care suferă de neîmplinire, de neprețuire, de neiubire, oameni care nu se văd pe ei, nu-și văd strălucirea, frumusețea, darurile, oameni care consideră că ei nu au nici un talent și în consecință, nici nu explorează creativitatea infinită la care pot avea acces și astfel rămân într-o lumea alb-neagră, gri, prinși în aceleași circuite, repetând același traseu ca într-o cursă de șoareci. Oamenii sunt egoiști dar în egoismul lor se uită mereu la ceilalți, se compară și lupta lor este să fie ca alții, să aibă și ei jobul altuia, casa altuia, banii altuia, să fie mai bun ca celălalt, să-și demonstreze valoarea. Și de cele mai multe ori facem asta tot pentru alții, autorități din mintea noastră, cărora undeva pe parcurs am vrut să le fim dragi, să le satisfacem așteptările și astfel să le obținem iubirea. Toată această cursă este în cea mai mare parte pentru alții.
Eu mă gândesc la un egoism bun, unul în care să mă întorc înspre mine și să încep să am un pic mai multă grijă de propria mea persoană, fără să mă mai raportez la celălalt. Când spun ”fii egoist”! mă gândesc la a-ți întoarce privirea spre tine, a te ego-centra, a te privi pe tine cu ale tale, fără să mai dai socoteală celor care bolborosesc în mintea ta. Cum ar fi ca de azi, atunci când te primenești de dimineață, când te îmbraci frumos, te aranjezi și te parfumezi să ieși din casă pentru a merge la birou sau oriunde ai treabă, să o faci doar pentru tine, pentru copiluțul acela minunat din interiorul tău care se bucură să se vadă și să se admire în oglindă? Cum ar fi ca atunci când îți vezi lista de sarcini pe ziua de astăzi să te apuci de ele nu pentru șeful, nu pentru banii pe care îi faci, nu pentru a demonstra ceva colegilor, ci pentru tine, pentru că îți place și pentru că orice task îndeplinit te crește mare, te dezvoltă, îți dă putere? Cum ar fi ca în loc să te sacrifici pentru ceva sau cineva, atunci când ești complet epuizat fizic, psihic, emoțional, să te oprești și să iei o pauză doar pentru tine – să te plimbi, să respiri, să nu răspunzi la telefon, să admiri o operă de artă, să asculți o muzică plăcută, să-ți hrănești un pic sufletul și abia apoi să vezi dacă ai de unde să dai și altuia. Poate între timp vei descoperi că celălalt și-a dus lupta și a reușit singur și acum e mai puternic și poate și el să dea mai departe.
Cum ar fi să fim un pic egoiști și să începem azi prin a face ceva ce ne place și nu ceea ce trebuie? Poate vom descoperi că niște minute de ”ce-mi place” vor fi fiind suficiente pentru o zi întreagă de ”ce trebuie”, ne vor încărca bateriile sufletului astfel încât să putem apoi să fim disciplinați și ordonați în restul activităților. Mereu amânăm, niciodată nu avem timp pentru frumos, pentru plăcut, pentru liniștea interioară și alergăm, alergăm, alergăm până la epuizare. Și abia atunci ne amintim că avem un suflet, un corp, o minte de care nu am avut grijă.
Fii egoist! Fii un pic egoist! Întreabă-te astăzi: ce-ți dorești, Suflete al meu? Cum aș putea să te fac fericit? Gândește-te la tine și fii generos cu tine astăzi! Oferă-ți timp, energie, mângâiere, un zâmbet, iubire! Pentru că nu poți turna dintr-o ceașcă goală!
Când începem să ne concentrăm pe propriul bine și ne dorim să ne facem bine, să ne simțim bine, să trăim bine, ne schimbăm vibrația și lumea împrejur începe și ea să se transforme. Apoi ne vom dori binele și pentru ceilalți, familie, prieteni, comunitate și poate lumea se va transforma cu totul dacă învățăm să fim buni egoiști. Adică să vreau să-mi fie bine, dar nu în comparație cu celălalt, ci cu mine cel de ieri sau de anul trecut. Prea mult ne uităm în afară și prea puțin în interior, atât de puțin că nici nu știm ce ne place, ce ne aduce liniște, bucurie, care ne sunt valorile, nevoile afective, tiparele de iubire, limitele. Când întrebi pe cineva care îi sunt valorile primordiale, prea puțină lume știe să răspundă, neștiind că aceste valori îi ghidează de fapt existența, că în funcție de ele ia decizii în fiecare clipă.
Îmi amintesc un moment de când eram copil, poate aveam 11-12 ani sau pe-acolo. Și mă priveam în oglindă și îmi plăcea de mine, mă admiram, mă consideram frumoasă. Dar apoi mi s-a părut că acolo, în ochii mei mai este cineva care mă privește, un duh rău, cel al narcisismului – auzisem eu de termenul acesta și mi-a rămas înfipt în minte că a-ți plăcea de tine e semn de egoism și asta te face un om rău. Și acolo, în fața oglinzii, mi-am promis că eu nu voi fi niciodată narcisistă, că mă voi dedica celorlalți și că voi evita să mă mai admir așa. La câteva decade distanță, am descoperit-o pe narcisista asta ascunsă ca o umbră în interiorul meu, umbră pe care zeci de ani nu am văzut-o și nu am recunoscut-o, dar am proiectat-o pe ceilalți și nu întodeauna în varianta ei frumoasă. Am înțeles cum ceea ce am refuzat eu să-mi dăruiesc, am pretins mereu de la ceilalți, am văzut cum negându-mi adevăruri interioare, am făcut tot ce am putut pentru a obține validarea din exterior, ca un copil flămând de iubire care face totul pentru a fi văzut și recunoscut. Am proiectat foamea aceasta de iubire și apreciere pe cei dragi și în disperarea mea doar credeam că iubesc, întrebându-mă mereu ”ce e iubirea?”, pretinzând tot mai mult și mai mult de la ceilalți și căutând să umplu un gol insațiabil.
La fel facem și cu Dumnezeu. Îi tot cerem lucruri și avem pretenții și proiectăm asupra Lui toate neajunsurile noastre. Îl exilăm acolo într-un colț de cer, pierdut undeva în nemărginire și uităm de El ca de o umbră, ascunsă, de fapt, aici, în bătaia tainică a inimii. Și apoi ne supărăm când nu ne răspunde, fără să ne gândim că urechile sunt ciulite în direcția greșită, în afară, și în nici un caz nu pot auzi până la marginile universului. Tot cerul, toată nemărginirea sunt aici, în interior, cu tot cu Dumnezeu. Și când spun ”fii egoist!, fii un pic egoist!” mă gândesc că a avea grijă de tine, de corpul tău, de mintea ta, de grădina sufletului tău, te poate duce mai aproape de acest Dumnezeu interior. Se spune că nu poți atinge condiția de Zeu fără a trăi ca o zeitate. Nu-l poți atinge pe Dumnezeu când te desconsideri, te neglijezi, te disprețuiești, te ne-iubești. Ce Dumnezeu ar vrea să fie tratat așa?
Când spun ”Fii egoist! Fii un pic egoist!” mă gândesc, de fapt, că ar fi bine ca în loc să ne facem chipuri cioplite, am putea mai degrabă să avem un pic mai multă grijă de acest Dumnezeu din interior și poate așa redescoperim entuziasmul și bucuria de a trăi.
Etimologic, ἐν (en, “in”) + θεός (theós, “god”) + οὐσία (ousía, “essence”) – entuziasm se traduce prin ”a fi de esență divină”. Când ne pierdem entuziasmul, ne rupem de esența noastră divină, îl exilăm pe Dumnezeu. Creativitatea, accesarea conștientă a creativității, duce la redescoperirea acestui entuziasm. Așa că atunci când spun ”fii un pic egoist!” te îndemn să faci ceva plăcut sau ceva creativ – să cânți, dacă nu ai mai cântat de mult, să dansezi, să desenezi sau să pictezi, să faci un colaj de toamnă, să înșiri mărgele pe fir, să privești niște picturi, să te joci, să construiești ceva, o căsuță într-un copac, să grădinărești, să scrii, să visezi cu ochii deschiși, să te cocoți pe un vârf de deal și să contempli zările, să meditezi, să te rogi, să-ți reiei un vechi hobby, etc., etc.
Poate că lumea e plină de narcisiști inconștienți pentru că undeva demult am înțeles cu toții greșit că a avea grijă de tine e un gest egoist care face rău la suflet, am încetat să ne mai admirăm, să ne mai iubim și am sfârșit prin a pretinde asta de la ceilalți, fără a simți vreodată că asta ne hrănește cu adevărat. E timpul să-i dăm acestei părți din umbră locul ei la masă și să o hrănim sănătos.
Așa că ”Fii egoist! Fii un pic egoist!”
Ana-Maria Negrii 