Despre cum vorbesc lucrurile (aparent) banale

Am vrut să scriu despre un înțeles care mi s-a revelat adineauri. Zilele acestea fac un tratament, că, deh, anul acesta, toți avem de dat obol. Și una din cele mai mari frici ale mele este să nu mă înec cu pastila. Și ce credeți că se întâmplă? Frecvent mi se întâmplă să mă înec, evident, îmi stă în gât. Noroc am oameni pe lângă mine care să îmi tragă câte una după cap.

Dar ce noroc când ai oameni care fac și mai mult de-atât! Dăunăzi, pe când explicam iar pentru a nu știu câta oară cum mă tem eu că o să mă înec și nu știu cum să mai fac, îmi spune Alin: ”uite, eu înghit apa, nu pastila! mă concentrez pe apă.” Doamne, parcă am descoperit roata, așa a fost. De câteva zile, nu mai am problema cu înecatul, pentru că înghit apa.

Și astăzi, tot gândindu-mă la asta, mi-a vorbit foarte frumos această lecție. Mi-am dat seama de câte ori mă ”înec” cu evenimentele care mi se par provocatoare, cu temerile mele, cu tot ceea ce eu percep a fi obstacol pentru că mă concentrez prea mult pe ele, pe obstacole. Și nu mai văd contextul, imaginea de ansamblu, care poate susține și conduce evenimentul respectiv pe făgașul potrivit.

Sau cum mi-e greu să ”înghit” tot ceea ce nu se potrivește cu concepțiile mele de viață sau cu sistemul meu, pentru că mă focusez doar pe cum ar putea să-mi amenințe existența, în loc să văd cum mi-ar putea lărgi orizonturile și cum mi-ar crește sufletul.

Sau când mă doare și-mi văd numai durerea, mă lupt cu ea, o refuz, nu o pot ”înghiți” și ea devine mai acerbă. Și nu-mi dau seama că văzând numai durerea, nu mai ajung și la vindecare, nu mai văd lumina, binele.

Îmi amintesc de povestea cu creionul hipnotizatorului, pe care tot Alin mi-a adus-o în dar. Experimentul era cu a rupe un creion cu degetul. Nu se poate, vă spun eu. Nu din prima. Apoi să te gândești la un eveniment plăcut, o reușită, o bucurie, să te lași pătruns de emoția aceea, să o retrăiești în profunzime, apoi să vizualizezi un punct dincolo de creion și să dai cu karata, cu degetul adică. Se rupe creionul ca o scobitoare. Mi-a rămas adânc întipărit în suflet acest experiment pentru că l-am trăit pe viu și pentru că, de-a lungul anilor, mi-a fost de mare ajutor. Iar acum, revelația cu pastila mi-a amintit de el. Când privim creionul, a se citi, obstacolul, acesta opune din ce în ce mai multă rezistență și bineînțeles că nu va ceda. Psihicul nostru slăbește în fața obstacolelor și uneori se lasă învins. Dar când mă hrănesc cu emoțiile reușitelor mele, când sunt recunoscătoare pentru drumul parcurs și fac un pas înapoi ca să pot privi de mai departe și să văd că de fiecare dată am depășit obstacolele, capăt perspectivă, pot vedea mai departe în viitor, dincolo de obstacol, pot intui reușita. Atunci, nici nu mai văd obstacolul, pentru că sunt concentrată pe întreg. Vorba aia ”eyes on the prize” – iată capătă și mai mult sens aici.

Și dacă e să filosofez și mai mult, când înghit apa (emoțiile) integrez cu totul planul emoțional, deci și frica mea, o conțin, o diger apoi și o transform în putere, odată integrată.

Iată, așa au curs înspre mine gândurile legate de un hap și o gură de apă. Le las aici, azi când Marte face cuadratură cu Pluton și obstacolele vor tinde să pară mai mari și mai înfiorătoare decât sunt.

Luați cu apă!

Să fie de leac!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.