Marea inițiere – Noul Pământ

”În accepțiunea sa cea mai generală, termenul de inițiere indică un corpus de rituri și învățături orale al căror scop este producerea unei schimbări hotărâtoare în statutul religios și social al celui supus inițierii. În termeni filozofici, inițierea echivalează cu o schimbare fundamentală a condiției existențiale; la capătul încercărilor sale neofitul se bucură de o cu totul altă existență decât cea dinaintea inițierii: el a devenit Altul.” – Mircea Eliade – Nașteri Mistice

Pe vremuri, inițierile făceau parte din viața comunităților și orice individ avea de de trecut printr-un ritual la finalul căruia se putea considera adult, apt pentru a-și asuma responsabilitățile de om matur în viața tribului. Băieții deveneau bărbați prin ritualuri în care își dovedeau curajul, forța, măiestria în diverse situații, iar fetele deveneau femei, capabile să-și manifeste forța creatoare, torcătoare ale firului vieții, păstrătoare ale memoriei ancestrale prin cântece și dansuri ritualice și prin asumarea puterii sacre a sângelui menstrual.

Ritualurile erau întotdeauna oficiate, susținute de înțelepții comunității, preoți și preotese, șamani, bâtrânele înțelepte, cei care cunoșteau tainele sacre ale vieții și morții, ale lucrului cu elementele naturii, secretele cosmosului care se revelează doar celor ce au pășit adânc pe calea cunoașterii.

Ritualurile de inițiere presupun, în general, mai în toate culturile anumite etape prin care ucenicul vieții are de trecut.

  • Etapa anterioară inițierii – presupune o stare de inocență soră cu ignoranța, asociată copilăriei – copilul este în grija părinților și a comunității, se bucură spontan de viață, se manifestă spontan, fără să se preocupe de efectul manifestărilor sale, învață din mers despre cum acțiunile lui au efecte și influențează lumea. Trăiește o continuă mirare și curiozitatea îl mână spre a explora, a descoperi, a primi de-a valma tot ceea ce are lumea să-i ofere, indiferent că e bun sau rău. Cu timpul învață să diferențieze, din experiență, dar la început, necunoașterea îl împinge spre a cunoaște tot ceea ce este. Putem numi acest stadiu etapa paradisiacă.
  • Separarea – izgonirea din paradis – este momentul trezirii unei noi conștiințe. Copilul ajunge în etapa în care începe să pună întrebări care chestionează existența – de ce există rău în lume, de ce există moarte, etc. Este momentul cunoașterii binelui și răului, diferențierea dintre acestea și de obicei, corespunde unui eveniment dificil trăit de acesta, o pierdere, o ruptură interioară. În ritualurile arhaice, chiar asta se întâmpla, copilul ajuns la vârsta inițierii era rupt de mama sa, de familie, de tot ceea ce cunoștea și îi oferea iubire, siguranță, confort, căldură. Era rupt de toate acestea și izgonit într-un loc rece, întunecat, înfricoșător. La fel se întâmplă și în basme – pentru ca eroul să-și împlinească destinul, primul pas este plecarea de-acasă. Fiecare Făt Frumos și Ileană Cosânzeană trebuie să lase pe măicuța și tătuțu și să plece în necunoscut. În lumea noastră modernă acest timp poate fi asociat momentului primelor tabere – pe la 8-10 ani când copiii pleacă pentru prima dată departe de părinți și familie, cu niște oameni care nu sunt familia lui într-o călătorie în locuri în care nu a mai fost altădată.
  • Moartea inițiatică: ”Momentul central din toate inițierile este reprezentat de ceremonia care simbolizează moartea novicelui și întoarcerea lui în rândurile celor vii… Moartea inițiatică semnifică sfârșitul imediat al copilăriei, ignoranței și condiției profane… Moartea inițiatică este indispensabilă începutului vieții spirituale. Funcția ei trebuie înțeleasă în legătură cu ceea ce se pregătește: nașterea într-un mod superior de-a fi. Moartea inițiatică este adesea simbolizată, de exemplu, prin întuneric, noapte cosmică, uter teluric, colibă, pântecul unui monstru.” Mircea Eliade – Nașteri Mistice

Moartea inițiatică presupune un timp al haosului în care vechea ordine este suspendată, nimic nu mai este sigur, nici o ancoră nu mai este valabilă, nu te mai poți baza pe nimic, trăiești un timp al insecurității continue, alternezi între anxietate și depresie, pare că Dumnezeu te-a abandonat, că ești singur împotriva lumii și nimic nu-ți mai poate oferi salvarea. În evoluția individului, este timpul adolescenței, al veșnicelor întrebări și prefaceri sufletești și trupești, dar și al conștientizării polarităților – întuneric – lumină, bine-rău, feminin-masculin, Adam și Eva. Este perioada confruntărilor cu dificultățile, probele inițiatice, coborârea în infern și înfruntarea demonilor. În basme este călătoria eroului în tărâmul de dincolo și confruntarea cu forțele supranaturale, cu ființe mitice, aparent imposibil de învins, în fața cărora trebuie să-ți demonstrezi iscusința, curajul, puterea și să acționezi cu inima curată, cu intenții pure. Cu alte cuvinte ucenicul descoperă inima spirituală, acea parte din sine care este conectată la marile mistere ale universului și îi oferă acces la un nou fel de cunoaștere. Dar pentru a accesa asta, este nevoie să treacă prin chinurile și prefacerile morții, să-și învingă frica de necunoscut, de anihilare, să renunțe la tot ceea ce considera că este el până în acel moment.

Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.
Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?
Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.
Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este.”

Ioan, Cap 3: 3-6

  • Învierea, renașterea, Omul Nou, Omul Întreg: Nașterea inițiatică nu este o naștere biologică, deși adesea în ritualuri se folosesc simboluri asemănătoare (cortul, burta unui animal, groapa din care ucenicul iese întocmai ca într-o naștere naturală) ci este o naștere în spirit, în Duh. O naștere a unei conștiințe superioare, în care inițiatul este acum unit cu partea lui spirituală, cu divinul din el – conectat la înțelepciunea strămoșilor lui, la timpurile mitice, integrând acum toate arhetipurile, fiind conștient de lumina și de întunericul din el și având disciplina de a stăpâni forțele naturii, pornirile instinctuale. Devine practic stăpân peste demonii interiori, nu se mai manifestă ca un ignorant, ci capătă o smerenie în fața vieții, un respect pentru tot ceea ce este, pentru că devine conștient de misterul Vieții și al Morții și nu poate decât să venereze Divinitatea din el și din Univers. Înțelege că există o Forță dincolo de propriul ego, de propriile ambiții, de propria ignoranță, care face ca totul să funcționeze în echilibru și armonie, și atunci când această armonie este dezechilibrată, se impune mereu o nouă inițiere în tainele Vieții trecând printr-o nouă Moarte. Omul Nou, inițiatul, este Întreg, în echilibru cu sine însuși și cu lumea înconjurătoare, conștient de armonia cosmică, capabil să se integreze în univers fără să creeze dezechilibre, asumându-și cu modestie rolul care i se cuvine. Și astfel ajunge să trăiască în inimă, cu inocență și candoare, însă nu în ignoranță, pentru că acum ȘTIE misterele Universului.

În basme asta se traduce prin căsătoria eroului/eroinei (întregire, unirea Yin-Yang) și traiul fericit până la adânci bătrâneți. Basmul este întotdeauna despre fiecare dintre noi și despre întregirea sinelui printr-o inițiere mai mult sau mai dureroasă. De aceea poveștile și miturile ne fascinează întotdeauna, pentru că sunt despre această călătorie inițiatică pe care fiecare dintre noi o parcurgem de-a lungul vieții.

Deși în societatea modernă astfel de ritualuri de inițiere și-au pierdut sensul sau s-au redus semnificativ (Botezul, Nunta, Înmormântarea sunt ritualuri de trecere dar tot mai mult dezbrăcate de conținutul lor spiritual) din cauza scufundării tot mai adânci în materialism a omului modern, consider că trăim în continuare inițieri în tainele Vieții și ale Morții, atât la nivel individual cât și social, ca un macro-organism. Și stând în burta monstrului în aceste săptămâni de carantină, au venit înspre mine înțelesuri care au condus spre asocierea aceasta cu miturile cosmogonice despre nașterea lumilor din haos și felul în care acestea sunt reluate de-a lungul vremurilor în experiențele de viață pe care le trăim, individual sau în comunități.

Consider că acum trăim ceea ce putem numi Marea Inițiere pentru că nu se mai întâmplă doar la nivel micro sau în prin intermediul societăților secrete sau în cadru instituțional, prin intermediul altcuiva. Bătrânii înțelepți ne părăsesc, iată, și acum suntem fiecare cu noi înșine față în față cu Cerul, cu Soarele, cu noua Conștiință.

În noaptea de Înviere am ieșit pe balcon cu o candelă în palme și am stat așa singură în fața Cerului și am cântat ”Hristos a înviat!” Și am început să plâng, să-mi plâng tristețea, singurătatea, frica, durerea acumulate în ultimele săptămâni cât am stat pe baricade, ținând vibrația sus și străduindu-mă să stau în lumină. Și plângând, mi-am amintit de Petru care de trei ori s-a lepădat de Hristos până la cântatul cocoșului. Și am plâns și mai tare pentru că asta simțeam și eu – frica aceea care mă împiedica să zic: ” Da! Îl cunosc pe Hristos!” Și tot cântând, plângând și privind cerul am simțit apoi crescând în mine o bucurie necunoscută, o bucurie care îmi încălzea inima, am simțit tot pieptul încălzindu-se și umplându-se de lumină și am început să zâmbesc, să râd cu inima în fața acestei bucurii. Pentru că pe măsură ce cântam, înțelegeam parcă pentru prima dată sensul cântecului. Hristos învia în mine! Eu eram cea din mormânt care așteptam darul vieții, eu trebuia de asemenea să cobor în adâncul subteran și să dobândesc, întru Hristos, puterea de a desfereca lanțurile care mă țin legată în toate acele frici, dureri, singurătăți, cu moartea pe moarte călcând.

Evoluția este ciclică, în spirală, și iată, mi-au trebuit aproape 40 de ani să înțeleg sensul mai adânc al unui cânt religios pe care îl cânt de când mă știu.

La nivel de conștiință, trăim cu toții acum o moarte inițiatică, Mama Pământ trăiește o moarte inițiatică. Și în acest proces cu toții ne confruntăm demonii, luptăm cu întunericul, ne străduim să ținem flacăra luminii aprinsă. Este de dorit să conștientizăm că cea mai grea și importantă luptă este a fiecăruia cu propriile limite, defecte, neajunsuri. Este o capcană să ne orientăm atenția tot în afară și să proiectăm această luptă în exterior, risipind energie în războaiele virtuale (împotriva 5G, împotriva forțelor de ordine, a guvernelor, a dronelor, a sateliților, a vaccinurilor, a conspirațiilor răului de orice fel). Precum în cer așa și pe pământ, precum sus așa și jos, precum în interior așa și în afară – universul este cuprins într-un fir de nisip, la fel ceea ce este în afara noastră este în inimile noastre. Tot universul își găsește corespondență în corpul uman, de la cea mai mică celulă, până la întreg organismul. Toate planetele din sistemul solar au corespondent în glandele din corpul uman, centrii energetici de la nivelul corpului uman au corespondent macro în Univers. Așa că lupta se poate duce cu mult mai puține resurse în interior, deși mai dureroasă. Pentru că ne este mult mai ușor să înfingem sabia într-un oponent exterior, decât în propria ființă. E mai ușor să înjur un președinte de țară sau un guvern, decât să mă privesc în oglindă și să am curajul să renunț la un viciu sau să renunț la ceva ce-mi aduce iluzia de confort și siguranță.

Inițierea trebuie să aibă loc în noi înșine și atunci când fiecare va coborî în propriul infern, cu moartea pe moarte câlcând, atunci vom reuși să naștem un Nou Pământ.

Ce înseamnă asta? Nu știu ce înseamnă pentru toată lumea, însă urmărind ceea ce s-a petrecut cu mine în ultimele săptămâni, visele pe care le-am avut, mesajele care au venit înspre mine, pot lista câteva puncte importante în acest proces.

  • Ignoranța – este mai ușor de dus. Să crezi că alții sunt responsabili de tot ceea ce ți se întâmplă e mai ușor pentru că ai pe cine da vina. Și când ești luat la rost te poți preface prost -”nu știu, n-am auzit”, ”chinejii îs de vină!”. În ignoranța mea, mi-am petrecut primele săptămâni din această carantină izolându-mă, considerând că nu e treaba mea, se va regla totul la un moment dat. Am fost revoltată, m-am enervat că niște nesăbuiți au îndrăznit să-mi strice mie ordinea și armonia vieții. Apoi am considerat că dacă fug, dacă evadez din realitatea aceasta, va trece totul până la urmă și va reveni la normal. Eu care detestam acest cuvânt ”normal” – nu există ”normal”, cine zice ce este ”normal”? – acum îmi doream revenirea la normal.
  • Separarea – am visat undeva la începutul lui martie că ședeam pe marginea unei fântâni și mi-am scăpat în ea rucsacul cu toate ale mele – cărțile de astrologie, laptopul, lâna și acele de filțuit. Ah, cum a revenit acest vis în perioada aceasta și cum mi-am dat seama tot mai mult că nimic nu va mai fi la fel, că viața de dinainte nu are cum să mai revină, că acum este un timp al rupturii de trecut. Și iată, zilele acestea am primit de la un suflet nemaipomenit niște videoclipuri despre coborârea Inanei în lumea de dincolo, în care, pe măsură ce se adâncea rămânea fără podoabele cu care era gătită și care îi aduceau anumite atribute și puteri. I se luau rând pe rând coroana, brățara, platoșa, colierul și o dată cu ele toate titlurile. ”Cine ești tu?” – o întreba fiecare păzitor al pragurilor și ea avea din ce în ce mai puțin de spus la fiecare poartă pe care o trecea. Cine sunt eu fără tot ceea ce am dobândit până acum în lumea materială? Cine sunt eu fără denumirile de pe cartea de vizită, de pe facebook, de pe blog? Cine sunt eu fără toate titulaturile adunate în CV? Cine sunt eu fără toate bunurile materiale, fără viața socială, fără grupurile din care fac parte, fără evenimentele la care participam, fără cercurile prin care mă învârteam, fără rolurile de mamă, soție, fiică, prietenă, soră, astrolog. Cine sunt eu fără toate aceste podoabe pe care le purtam cu atâta mândrie? Cine sunt eu? Cine suntem noi, fiecare dintre noi fără toată această lume exterioară de care am fost văduviți acum? De ce e așa de greu să ne despărțim de toate acestea, să lăsăm în urmă acea lume a haosului, pentru că un haos era viața pe care o trăiam, cursa aceea nebună după recunoaștere, like-uri, instant gratification, cozile infinite de mașini ducând în ele ființe adormite, zgomotul infernal care împiedica vocea sufletului să se facă auzită, ritmul nebun al vieții care oricum ne omora mai mult decât orice virus de pe planetă. Morți în morminte umblătoare. Cine sunt eu dincolo de toate acestea? Iată, am rămas singură, separată de toată această lume pe care o cunoșteam, în care trăiam după anumite norme și îmi conferea o anumită siguranță, pentru a putea să cercetez în tihnă să aflu răspuns.
  • Moartea – m-am bucurat când am conștientizat că liniștea aceasta care mi s-a oferit îmi tihnește și îmi oferă spațiu pentru a sta cu mine. Dar a fost întocmai ca în experimentul de care citisem cu multă vreme în urmă despre oamenii închiși într-o încăpere complet goală, fără ferestre, cu pereții îmbrăcați în alb complet, având la dispoziție doar o baterie încărcată cu electricitate. După o vreme aproape toți participanții la experiment au început să se electrocuteze în mod intenționat și repetat la acea baterie. Concluzia – să rămâi singur cu tine poate fi de nesuportat. Unii preferă moartea sau orice formă de uitare de sine – mâncare, băutură, somn, netflix, social media, tv, etc. Orice face zgomot, orice electrocutează e bun, atât timp cât pot evita să stau singură cu mine. Din fericire, situația de urgență s-a prelungit și iată, războiul a început. În burta monstrului, am trăit întâlniri cu o mulțime din umbrele pe care le-am evitat de-o viață. Am cunoscut-o pe Ana-Maria egoistă, pe cea individualistă, pe cea mândră și arogantă, pe cea care face pe-a deșteapta doar ca să se valideze pe sine, pe cea fricoasă, acuzatoarea, defăimătoarea, invidioasa, pe cea care se îndoiește, leneșa, trufașa, dictatoarea, radicalista, lașa, prefăcuta, victima, agresiva, răutăcioasa, ce slabă, cea care nu se poate înfrâna, nu se poate disciplina, cea care se lasă la voia întâmplării. Ah, de nesuportat! Unde să fug? Unde să mă ascund? Pe cine să dau vina? Cum să scap de acest Iad? Cum să mă accept cu toate acestea? Cum să mai trăiesc cu mine acum? Ce să fac cu toate acestea? Ce-a făcut și fata moșneagului cu balaurii Sfintei Duminici – grijește-i, spală-i hrănește-i, iubește-i. Asta ai de făcut. Ce-a făcut Iisus cu toți nenorociții sorții. Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți! – de-acolo începe Noul Pământ! Și nu pot iubi până nu iubesc toate aceste umbre, până nu le aduc acasă, până nu mă întregesc. Până nu săvârșesc actul sacru al uniunii interioare al luminii cu întunericul, pentru că nu există lumină fără întuneric. Și asta presupune să mor, să las să moară toate credințele, toate convingerile limitative pe care mi-am construit viața până acum, să las să moară vechiul eu, vechea lume și să mă nasc de sus, adică să mă las pătrunsă de o conștiință superioară, conștiința christică, să înțeleg că ceva dincolo de material mă locuiește și să trăiesc în armonie cu legile divine eterne. Mi-a fost tare greu să mă uit la mine în perioada aceasta, să accept și să iubesc părți din mine pe care dintotdeauna le-am desconsiderat și le-am proiectat în afara mea. Este infernal de greu să te conții cu tot acest haos interior. Dar la Dumnezeu toate sunt cu putință și acum mai mult ca niciodată mi-am simțit îngerii aproape.
  • Învierea – Am învățat multe despre mine, despre viață, despre lume, în această perioadă. Am căpătat mai multă încredere în mine, mai mult curaj de-a mă exprima așa cum sunt. În fața morții nu ai nimic de pierdut. Am învățat să fiu blândă cu mine și de-acolo să pot oferi compasiune, să ascult mai mult de șoaptele sufletului, să stau în tăcere și să ascult pur și simplu. Nu știu cum va fi viața de-acum încolo, nu știu cum se va întâmpla lumea, dar sunt convinsă, simt cu toată ființa că trecem la o nouă etapă, una în care Oamenii îl vor simți mai mult pe Dumnezeu în ei. Mă gândeam într-o zi că iată, ne-au trebuit peste 2000 de ani să învățăm lecțiile Erei Peștilor – iubirea, compasiunea, devoțiunea și la final de eră să trăim evenimente din care să înțelegem că în tăcere (peștele e mut) se întâlnește inima omului cu Dumnezeu. Peștele se contopește, se dezintegrează, cuprinde în meditație și rugăciune întreg cosmosul – și iată, în această singurătate cu toții ne-am contopit, ne-am adunat în meditații planetare, ne-am rugat împreună, ne-am reunit într-o conștiință planetară a iubirii și comuniunii profunde. Fără instituții, fără intermediari, de la inimă la inimă. Sunt convinsă că a ajuns la inimile fiecăruia dintre noi o scânteie a unei noi lumi, fiecare întrezărim ceva ce va să vie care va fi luminos, sublim, bine, adevărat. Nu știm încă cum se va înfăptui asta și nici ce rol vom avea fiecare, dar cu toții simțim. Hristos în sfârșit a înviat! Și poate că aceasta este profețita a doua venire a lui Hristos – conștiința aceasta nouă care se trezește acum în noi. Trăim live apocalipsa! Căci ploaia de foc de care atât m-am temut în copilărie nu e foc material, ci e focul acestei conștiințe înnoite, conștiința solară, focul alchimic prin care ne transformăm din interior. Focul acesta este entuziasmul în fața vieții, iar entuziasm înseamnă Dumnezeu din interior. Poate că o dată cu această nouă renaștere vom începe în sfârșit să-l trăim pe Dumnezeu din interior, nu ne vom mai simți separați, vom deveni întregi.
  • Răbdarea – ”cu răbdarea treci marea”- această zicere mi-a sunat în cap încă din copilărie (târziu am înțeles că este un atribut al conjuncției Jupiter – Saturn din harta natală) și o dată cu trecerea anilor o înțeleg tot mai mult. Marile transformări necesită timp. Mi-a luat aproape 10 ani să accept și să-mi asum rolul de părinte. În tot acest timp am tot plâns după anii tinereții pierduți și am tot sperat să revin la ceea ce am pierdut – corpul de dinainte, libertatea de dinainte, cariera de dinainte – de parcă râul s-ar întoarce înapoi din drum. Când am acceptat și mi-am asumat prezentul s-a făcut liniște în suflet. Trecerile de la o etapă la alta necesită timp de acceptare și acomodare, de aceea cu răbdareaa trecem marea. Lumea se preschimbă, dar asta nu se întâmplă peste noapte. La nivel individual ne ia ani de zile să acceptăm o nou stare de fapt, să renunțăm la obiceiuri nesănătoase, să instituim unele noi, să schimbăm vechi convingeri limitative și dacă ne uităm așa mai de departe, într-o viață de om, abia rezolvăm două -trei teme. Și ne așteptăm ca lumea să se transforme într-o zi? Nu putem pocni din degete și brusc să apară lideri iluminați, dedicați, devotați, nu putem rezolva într-o clipită probleme pe care tot noi le-am creat vreme de decade. Totul cere răbdare, dedicare, asumare, muncă susținută. Și această muncă începe cu sine, la nivel individual. Ceea ce trăim acum nu se va termina brusc când se va anunța terminarea situației de urgență. Va dura ani de zile, zeci de ani poate. Să ne gândim numai la poporul român și anii de tranziție. A doua zi după căderea comunismului nu a curs brusc lapte și miere. Conștiințele au nevoie de timp și disciplină îndelungată să fie purificate. Ucenicul are mulți ani de practicat până să devină maestru.

La finalul acestui text lung pe care nici nu știu dacă să-l public sau nu, vă invit la un exercițiu de introspecție și poate și de împărtășire a propiei călătorii de inițiere. Cu ce demoni ați luptat în acest timp al izolării și tăcerii, ce înțelesuri au venit la lumină, ce resurse noi ați descoperit în voi, ce chemări noi s-au făcut auzite? Sunt vicii sau obiceiuri nesănătoase care s-au cerut transformate? Sunt lucruri pe care ați simțit pentru prima dată să le faceți, să vă apucați de ceva nou – scris, pictat, dansat, meditat, yoga, astrologie și alte arte divinatorii? În ce fel ați trăit în această perioadă moartea și învierea? Cum ați trecut de la plâns la râs? Și cum simțiți că se va schimba lumea după această perioadă?

Este un timp al Marii Inițieri pe care îl trăim cu toții și acum nu mai avem intermediari – iată instituțiile păstrătoare ale secretelor sunt ținute la distanță, bisericile s-au închis, nu le putem accesa, bătrânii înțelepți ne sunt luați, suntem fiecare pe cont propriu și totuși împreună. Să fim curajoși! Să cerem mult, ca să ni se dea mult! – ”Îndrăzniți! Eu am biruit Lumea.” – Să îndrăznim!

Și să nu uităm că ”Troubles are calls from the Gods” – problemele, bolile, sunt modul în care Divinitatea ne cheamă!

Doamne ajută!

Hristos a înviat!


Un gând despre “Marea inițiere – Noul Pământ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.