Evadarea din realitate

În caz că cineva se întreabă unde sunt, asta fac – evadez din realitate, de voie, de nevoie. Că ce altceva să însemne ”pește visător”? Întrebarea este: care realitate? Niciodată nu am fost sigură că ceea ce viețuim noi aici, pe pământ, zbaterea aceasta de aripi, este realitatea. De multă vreme mă preocupă aceste teme- ce e realitatea și ce e normalul? De parcă ar ști cineva? Dacă închid ochii, tot ceea ce aici este considerat real sau normal, într-o altă dimensiune poate deveni aberant. Pentru o furnică prinsă în ritmul ei zilnic, preocupată cu munca ei neobosită, poate că eu nici nu exist, prin urmare nu sunt deloc reală pentru ea, dacă și-ar pune vreodată problema asta.

Dacă tot ceea ce noi trăim aici este un vis, un coșmar poate? Și lumile imaginare în care mă imersez atunci când adorm și visez sunt, de fapt, realitatea? O altă realitate? Dacă verdele pe care îl văd eu, tu îl vezi altfel? Care este realitatea? Care verde e mai real – cel al bradului sau cel al ierbii crude?

Se spune despre pești, zodia Pești, că evadează din realitate. E ok! Puteți crede că ceea ce vedeți cu ochii fizici aici, în lumea aceasta, este realitatea. Mie îmi convine, am învățat să trăiesc cu asta. Și cu celelalte mii de alte realități pe care mi le pot imagina și în care evadez ocazional, când nu-mi mai convine asta de-aici. În realitate, toate există, co-există și eu pot fi și aici și aiurea, undeva prin univers, ființând poate ca o boare de aer, ca o picătură de ceva, o substanță care nu există pe pământ, sau pur și simplu, ca praf de stele.

Așadar sunt evadată din realitate. Și sincer, cui nu i-ar plăcea să facă asta, când te uiți la cum arată realitatea acum. Zău, așa!

Nu știu ce-aș putea spune despre acest februarie care se încheie acum. A fost ca un vis, ca o ceață, ca o părere. Până să apară coronavirusul vieții, pe noi ne-a scos din circuit o viroză cu multiple simptome și am stat cu toții adunați în cuib și ne-am doftoricit cu din alea bătrânești, tradiționale – ceai de soc și sovârv cules de bunica, băi cu sare, inhalații, miere, lămâie, etc. De la o vreme m-am cam săturat, îi drept, că grijind de prunci, n-aveam vreme să stau și eu bolnavă. Și mă enerva și urechea asta înfundată care nu mai voia să audă în afară. Tot ceea ce venea din afară se auzea ca un ecou, părea că vine de foarte departe și ajunge fix în mijlocul capului, care deasemenea părea foarte departe. Ca și cum realitatea îmi scăpa printre degete. Nu puteam să prind sensul, nu puteam gândi, nu reușeam să mă conectez. Mai târziu, peste vreo trei săptămâni, am văzut că până și mail-ul s-a oprit din a mă notifica și am pierdut din vedere o mulțime de mesaje. Așa că nu am mai fost aici, am fost în altă lume, a bolii. Că doar suntem în Pești – boala și a îngriji de bolnavi este o altă preferință ciudată de-a peștilor. Și acolo, pe ceea lume, am înțeles într-o zi (cu puțin ajutor) că Mercurul retrograd prin Pești are cumva de-a face cu urechea mea înfundată, stânga, după poziția ei. Așadar, Mercur, mintea noastră cea de toate zilele, emisfera stângă, logica și rațiunea, s-a autosuspendat din funcție. Adio, realitate! Acum sunt pradă fanteziei, imaginației, intuiției și vreau nu vreau, curg, merg cu valul. Că de aia-s Pește. Dar am înțeles că aveam nevoie de asta, pentru că foarte tare mă pierdusem în zona argumentării, a raționalizării excesive, a deducțiilor logice (mă rog, atât cât se poate în realitatea mea). Am înțeles că în ultima vreme îmi pierdusem curajul de a mă lăsa și căutam cu orice preț să fiu în control. Primeam mesaje în vis, în citirile de tarot și evitam să le pun în practică, pentru că păreau fără sens. Multe articole au rămas nescrise pentru că am negat inspirația de moment, am amânat, am ezitat. Multe acțiuni neinițiate, că am știut eu mai bine că nu are sens. Și atunci, cum să nu mi se ia auzul. Poftim, nu asculți, atunci nici să nu auzi.

Și a trebuit să mă întorc în mine, să privesc în interior și să mă confrunt cu o realitate mai dureroasă decât cea din afară, una în care, în mod repetat, mă neg, mă opun curgerii, mă desconsider, mă victimizez, mă blamez, mă fac că nu văd, mă ascund, etc. Că știu eu mai bine. Nu știu nimic. Și misterul vieții pare că îmi scapă în continuare printre degete ca nisipul unei plaje însorite.

Singura cale, în astfel de momente, este cea a abandonului. Să mă abandonez bolii, stării, vieții. Am visat o dată, de mai multe ori, de fapt, că am sărit într-o apă și m-am scufundat adânc. Și în prima clipă am simțit panică și impulsul de a mă ridica la suprafață, dar apoi mi-am dat seama că nu asta e calea. M-am ghemuit ca în burta mamei și m-am lăsat cuprinsă de liniștea infinită a acelei ape. Nu am trăit nicăieri în lumea aceasta, acea liniște pe care am simțit-o în vis. O pace profundă, soră cu nemărginirea, cu necuprinsul cerului albastru. Ah, plâng! Când mă trezesc, nu-mi rămâne decât visul și amintirea lui. Cum să nu vrei să evadezi? În somn, în vis, oriunde?

Seara la culcare, obișnuiesc să mă uit la ai mei cum dorm. Acolo, în somn, toate durerile zilei dispar. Poate că te lupți cu vreun coșmar, dar chiar și așa, e un mod blând de a prelucra emoții grele. Și mă gândesc adesea la starea aceasta de somn și visare. Ca să poți să dormi și să visezi, e nevoie să te abandonezi. Și nu ai încotro. Altfel ai muri. Și vrei, nu vrei, te lași să cazi în lumea somnului, în care nu ai nici un control. Și asta mi se pare extrem de ironic. Cine știe ce lupte de putere vom fi dus în timpul zilei, cum ne vom fi crezut mai deștepți, mai potenți, mai frumoși, mai reușiți decât alții. Și, iată, la lăsarea nopții, când adormim, nimic din toate acestea nu contează. Pentru că trăim cu toții aceeași stare de vulnerabilitate extremă. Dacă un meteorit ar lovi Pământul, cu toții am fi la fel de expuși, dormind liniștiți. Și la fel de ironic mi se pare și falsa impresie că am fi în vreun fel protejați de garduri, ziduri, ferestre, acoperișuri. Nu cred în garduri. Când dormim, limitele se dizolvă, nu mai există, falsa impresie că am fi cumva în control dispare și ea. Suntem, cum s-ar zice, în curul gol. Și visăm! Na! Deal with this! Mi se pare extrem de amuzant, când privești lucrurile așa. Cum credem noi în timpul zilei că știm noi bine ce și cum, și ne agităm să rezolvăm chestii și ne angrenăm în toate aceste mecanisme ale realității capitaliste și noaptea devenim niște blânduți care dorm ca bebelușii, complet expuși unei alte realități pe care nu o putem controla.

Ca să ne putem odihni și regenera, avem totuși nevoie să ne abandonăm somnului și să trăim această situație de maximă vulnerabilitate. Și asta presupune inocență și credință. Dacă ne-am aminti asta și în starea de veghe, poate că am experimenta o altfel de realitate. Una în care nici nu ar apărea viruși amenințători, care să ne ia mințile, pentru că ne-am fi predat demult mintea în fața inimii blânde, iubirii, credinței.

Mă plimbam zilele trecute prin cimitir, o altă formă de evadare, desigur. Și mi-am dorit intens, ca trupul meu să devină un copac, atunci când voi muri. M-a întristat tare tot betonul, toată marmura, toate pietrele funerare dichisite. Mi s-a părut risipă. Cum ar fi ca în locul lor să fie o pădure? Atunci, cu adevărat am dura. Căci, mă gândesc că asta vrem – să durăm, să fi însemnat ceva în scurta noastră trecere pe acest pământ, să rămână ceva, tare ca piatra, care să marcheze trecerea mea pe-aici. Dar până și pietrele devin praf în vânt într-o bună zi. Și atunci? Nu mai bine un copac? Și acesta ar muri într-o zi, dar ar respira câteva suflete în preajma lui. Tot acest beton. Vara trecută, într-o dimineață însorită, undeva într-un cimitir, căutam un mort, o piatră funerară. Dar cimitirul era vechi și vântul și ploile lucraseră cu sârg de-a lungul vremii și inscripțiile de pe pietrele funerare nu se mai cunoșteau. Nu mai știai care unde e. Și am abandonat, am plecat. Dar știți ce, mortul pe care îl căutam era cu noi – era în amintirile celor care au trăi alături de el. Trupul lui era țărână din țărână, dar pe el în visasem până și eu, care nu-l cunoscusem niciodată în realitatea asta. Cum se face asta? Și dacă mai iei în considerare și reîncarnarea, atunci, cine știe câte vieți or mai fi trăit cei despre care credem că dorm liniștiți în cimitir?

Somnul și Moartea sunt frați. Am mai scris eu despre asta și au mai spus-o și alții, mai înțelepți. nu te poți împotrivi niciunuia dintre ei, nu ai mecanisme de apărare, nu s-a inventat încă antidotul pentru moarte. Pământul trebuie să redevină pământ. Și totuși, care este sensul? De ce mai viețuim? Ah, întrebare existențială de jurnal de adolescentă! Dar acum știu mai bine că e ca un joc cu mai multe dimensiuni. (vezi serialul O.A. pe netflix). Uneori suntem aici, alteori aiurea prin univers, venim, dansăm un pic, râdem, plângem, visăm, sperăm, naștem copii, iubim, urâm, ne extaziem, suferim, bolim, construim, ne instruim, etc., etc. și apoi plecăm. Și în tot acest joc este ceva de nepătruns, imposibil de descris, de o frumusețe fără seamăn, ceva ce riști să pierzi dacă respiri sau clipești o dată, atât de fragil ca zborul unui fluture și acesta este sensul vieții.

Vă invit să evadați într-o altă realitate, una în care, plimbându-ne prin oraș, auzim, dincolo de zgomotul făcut de mașini, cântecul râului, al păsărilor care se bucură de venirea primăverii, al inimilor care bat mai vioi sub razele soarelui tot mai cald. Să vedem mugurii care își văd de înflorire, iarbaa care își vede de crescut, cerul care își vede de stele. Să atingem un copac, o piatră, să mângâiem un chip, să ne îmbrățișăm, să râdem, să ne îndrăgostim, să ne lăsăm iubiți și să iubim, să fim curioși, să gustăm cu poftă din fiecare felie de viață, să ascultăm muzica naturii, a inimii îndrăgostite de viață, a curgerii. Este atâta frumusețe în lume și noi ratăm asta pentru că ne temem de trăit în aceeași măsură în care ne temem de murit. Cum ar fi să omitem aceste temeri din meniul zilei și doar să fim? Aici, acum? Să fim tantrici – să ne deschidem vieții, să lăsăm viața să curgă prin noi, să-l lăsăm pe Dumnezeu să danseze liber în noi și prin noi?

Zodia asta a peștilor pare că nu are nici o noimă, uneori nu înțeleg nimic. Dar poate că tocmai despre asta e vorba – să înțeleg mai puțin și să simt mai mult.

Așa că rămân evadată din realitate. De fapt, sunt într-una paralelă, care, culmea, e tot aici, doar că în loc de viruși, panică, frică, eu aleg azi să văd altceva. Asta înseamnă pește visător și evazionist și mie îmi convine de minune!

Nu deranjați! Mai ies eu din când în când.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.