După Moarte e doar Viață!

Viața e un lung șir de morți. Și dacă nu mă credeți, opriți – vă și priviți natura. Într – un ghiveci, pe un pervaz am o mentă căreia i se uscaseră toate frunzele și am crezut că a murit. Îmi părea rău că nu am fost suficient de grijulie să o ud la timp și am lăsat – o să piară. Ce aroganță! De parcă viața depinde doar de mine. Și ieri, când am dat cu ochii de ea o văd toată gătită cu fustă dantelată de frunzulițe mici, verde crud prin care lumina căpăta aspect de mătase. Și atunci am înțeles. După iarnă vine primăvara, după moarte, viața.

Azi dimineață făceam yoga. Și cum stăteam eu cu capul în jos văd prin perdea, pe un alt pervaz, o pată colorată într-un roz pal. O zambilică din cele rămase de primăvara trecută s-a ițit dintre frunze către lumină, că așa a simțit ea că e vremea. Și am înțeles iar. Că moartea înseamnă doar o latență, nu încheierea bruscă și necruțătoare a proceselor pe care le considerăm viață.

Citesc într – o carte cum pe vremuri oamenii erau mai conectați la acest ciclu viață-moarte-viață și pentru că petreceau mai mult timp în natură dar și datorită ritualurilor de naștere și înmormântare. Femeile, mai ales, erau implicate atât în aducerea pe lume a pruncilor și orice moașă știa ca în ceasul nașterii și Moartea e prezentă, cât și în grijirea și comemorarea morților. Exista o sacralitate a acestor ritualuri ce prilejuiau meditații adânci menite să aducă smerenie pe de-o parte dar și bucurie de-a trăi. Pentru că pe muchia prăpastiei, când simți amenințarea sfârșitului, cu atât mai puternic irumpe sentimentul vieții. Poate așa se explică de ce unii caută experiențe extreme ca să simtă că trăiesc.

Și dacă vom continua exercițiul contemplării naturii, ceea ce vedem acum este descurajant și ne duce cu gândul mai degrabă către moarte: copaci goi, singuratici, triști, întinderi de zăpadă uniforme, fără nici o urmă de animație, nemișcare, goliciune, întuneric.

Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.

(Ioan, 12,24)

Doar că, dincolo de aspectul liniar și rece de la suprafață, în interior, pământul pulsează de viață ca o inimă uriașă ale cărei artere pompează neostenite sânge în sistem. Cine a crescut la țară știe poate mai bine că întinderile nesfârșite de zăpadă sunt o adevărată binecuvântare pentru culturile agricole, mai ales pentru grâu care se seamănă toamna și peste iarnă are nevoie de zăpadă ca de un pântec protector și hrănitor. La oraș zăpada ne încurcă și ne dă viețile peste cap, dar la sat, țăranul se îngrijorează când nu ninge și iarna e prea uscată. Lui natura îi vorbește altă limbă și știe că verdele crud al primăverii nu ar fi posibil fără albul nesfârșit al iernii. Pentru câteva zile mai suntem încă în Capricorn și despre nativii acestei zodii se spune adesea ca sunt reci, calculați, muncitori, perseverenți, că nu renunță la țelurile lor. Imaginați-vă cum ar fi ca bobul de grâu să renunțe la scopul lui, să nu mai vrea să crească. Și în același timp imaginați-vă cum pentru ca noua viață să aibă loc, bobul de grâu devine o rană deschisă prin care firul nou își face loc spre lumină.

Capricornul ca semn de pământ cunoaște foarte bine legea naturii și știe că orice proces are nevoie de timp, că totul este bine calculat și structurat și tocmai de aceea nu renunță la țelurile lui.

Nașterea nu e nici ușoară, nici plăcută. E un chin. Am născut trei copii și de fiecare dată am simțit că o să mor, că vreau să mor de durere. Dar nu am murit și o dată cu fiecare nouă viață am devenit și eu o nouă versiune, am crescut, am înflorit, m-am îmbogățit. Și nu pentru că așa e frumos când naști un copil, ci pentru că noile experiențe mi-au testat puterile și m-au ajutat să sparg bariere. Dar am murit de sute, de mii de ori în alte moduri, la fel de crâncene și de fiecare dată m-am avântat apoi către viață cu o poftă nestăvilită. Învăț tot mai mult și devine tot mai ușor să mor. Și nu mă mai tem. Sau mă tem, desigur, dar am mai mult curaj.

Cum se traduce asta în viața reală?

Ne putem gândi la toate momentele în care am vrea să facem o schimbare majoră dar ne e frică de moarte – renunțarea la un job de care depinde siguranța personală, renunțarea la o relație, la tot felul de situații care mai mult consumă decât să hrănească. Mă mai gândesc la himerele cu care ne hrănim și pe care dacă le-am lăsa să dispară iarăși am simți că nimic nu mai are sens : „doar asta mă va face fericit/ă – doar partenerul acesta, doar jobul acela, doar mașina cutare, doar un anume statut. Așa că – mi vând sufletul diavolului și mă înjug la un plug ce ară în gol pentru că mi-e frică să mor un pic, renunțând la iluziile mele.

Și Moartea și Viața cer deopotrivă curaj. Curajul de-a renunța la siguranță, control, zona de confort pe de-o parte și curajul de a ne asuma riscuri, de a iniția, de a FI pe de alta.

Am scris pentru că acum și în fiecare iarnă trăim un fel de moarte, dar e doar un fel de năpârlire. Renunțăm la o piele care nu ne mai servește. Acolo după nori, soarele urcă tot mai sus în caleașca lui de foc, alergând spre primăvară și plantele știu asta. După solstițiul de iarnă, ziua începe să crească, soarele prinde putere, forțele de viață pulsează iar cu avânt. Uneori putem vedea asta în frunzulițele mici, plăpânde, ale unei mente într-un ghiveci. Poate că nu e deloc o întâmplare ca acest obicei al rezoluțior se întâmplă la început de an, în timpul capricornului, când soarele începe sa urce pe cer. Acum primesc forța, resursele necesare pentru a fi duse spre împlinire asemeni bobului de grâu, neîntrecut luptător pentru viață în subteranul nevăzut.

Dincolo de orice fel de previziuni și recomandări, vă îndemn să contemplați natura, dar nu din mașină, la semafor, deși și asta poate fi util, ci ieșind afară, în păduri, pe coclauri. Doar priviți și ascultați și veți înțelege că Viața și Moartea sunt surori gemene. Și că evoluția este o împletire nesfârșită a lor.

Și chiar dacă vă e frică să muriți, mulțumiți fricii și amintiți-vă că e doar cealaltă față a curajului.

„Și lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1, 5)

Cu drag,

O zambilică!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.