Ana-Maria Negrii

Azi e marți. O nouă zi din calendar, o altă zi în care soarele a răsărit și ne îmbrățișează cu lumina lui care mai conține și ceva căldură. Mă gândeam dimineață că am intrat în octombrie – oare când să bag florile în casă? ”Când cade bruma” – ar zice mamaia mea. Și când cade bruma, mamaie? De unde știu asta? Pe ce aplicație ar trebui să mă uit?

Nu știu de ce să mă apuc. Sunt la mic dejun cu Ana și mă gândesc că vreau să-mi amintesc asta când voi fi bătrână. Să-mi amintesc cum stăm amândouă la masă și cum îmi cere ”pine cu duceață” și cum ne desfătăm cu aceste clipe minunate. Nu știu de ce să mă apuc. Apoi îmi amintesc că a trecut luni și nu mi-am făcut agenda pe săptămâna asta. Nu am ancore mentale și temporale. Plutesc în derivă. Apoi citesc pe facebook o postare minunată despre cum e bine să mai lași bucăți de viață neplanificate, să îndrăznești să te bucuri de felul natural în care curge râul vieții. Recunosc că îmi place controlul și deși mă entuziasmează ideea aventurii, nu întotdeauna am curaj să mă arunc la întâmplare în valurile vieții. Așa că mă apuc totuși să-mi fac agenda. Îmi dau seama că suntem la început de lună și nu m-am gândit ce vreau de la luna asta. E un exercițiu pe care îl fac de ceva vreme – să mă gândesc ce vreau să obțin de la o zi, de la o săptămână, o lună, un an. Mă ajută să-mi țin aproape țelurile, să fiu mai focusată și să le atrag înspre mine. Funcționează!

Mă uit pe filele agendei. 2 octombrie. Azi e ziua lui tata. Tata cu care am învățat să iert. Tata cu care am învățat să iubesc necondiționat. Tatăl meu a fost alcoolic. Cea mai mare parte din viața lui. Și nu a fost un alcoolic de gașcă, din acela care făcea glume și râdeai cu el când era beat. Nu! A fost agresiv, ne lovea, ne teroriza, ne făcea să ne simțim rușinați când trebuia să mergem să-l culegem de prin șanțuri și să-l aducem acasă și ceilalți copii râdeau de noi. Umbla noaptea prin casă până la ore târzii, urla, trântea uși, cerea mâncare sau tot felul de chestii care i se năzăreau lui. Uneori stăteam ascunși pe sub mese și așteptam să adoarmă ca să ne putem culca și noi. Aproape toată viața ne-am dorit să moară. Ni se părea singura noastră scăpare. Mama se temea să divorțeze și cu toate că era chinuită se gândea că dacă îl lasă, va muri pe drumuri. Cu toate acestea, ne doream să moară. Dar măcar să moară acasă. L-am urât. L-am detestat. Una din surorile mele nu a mai suportat și când a fost suficient de mare și-a luat lumea în cap. Nu am știut nimic despre ea vreme de doi ani. Nici nu-mi pot imagina ce-o fi fost în sufletul mamei mele în acei doi ani. Timpul a trecut și noi l-am urât tot mai mult pe tata. M-am certat și cu Dumnezeu; I-am zis că nu mai cred în El, de vreme ce mă rog de atâta timp și uite, tata e tot bețiv și tot ne terorizează. Mi se părea că tata este sursa tuturor nefericirilor mele. Din cauza lui se întâmplau toate necazurile. Am luat de multe ori bătaie de la el și apoi când am mai crescut l-am lovit și eu. Și într-o zi, după ce ne-am bătut, mi-am luat câteva lucruri în două sacoșe și am plecat de-acasă. Atunci a fost momentul în care m-am rupt de casa părintească. Dar pe el l-am purtat în spate ca pe o povară. Anii au trecut și el a continuat tot așa. Iar noi am compătimit-o pe mama de la distanță. Acum era doar povara ei.

Știți cum se zice că timpul divin este diferit de timpul nostru sau percepția noastră asupra realității este defazată? Uneori lucrurile nu se întâmplă când și cum vrem noi, dar asta nu înseamnă că nu se întâmplă. Și poate că nu primim răspuns decât atunci când suntem pregătiți sufletește să îl înțelegem. Așa și cu tata. Rugăciunile din copilărie și-au primit la un moment dat răspunsul. Nu, tata nu a murit! Azi împlinește 61 de ani. Dar într-o zi, Dumnezeu mi-a ghidat pașii și sufletul obosit către un duhovnic plin de har, cu un spirit viu și pătrunzător, căruia m-am plâns pentru a nu știu câta oară de tata și de relația mea cu el. ”I-ai spus vreodată tatălui tău că îl iubești?” m-a întrebat el. Oh, Doamne, ce fel de întrebare e aceasta? De unde vine? Nu auzi că îl urăsc și vreau să moară? Cum să-i spun că-l iubesc? Și în același timp sufletul meu era sfâșiat de durere și înțelegea care era sensul adevărat al întrebării. Plângeam și știam. Știam că Iubirea este răspunsul pentru toate. Plângeam pentru că nu știam dacă voi găsi în mine puterea să iert și să iubesc. Plângeam pentru toți anii pierduți, pentru toți anii în care această întrebare nu și-a găsit drumul înspre mine.

Și apoi, într-o zi, m-am întors acasă. Tata era singur și l-am găsit într-o stare de nedescris. Cum să-i spun că-l iubesc? Oh, Doamne? Uită-te la el. Cum? Mai ales că aceste cuvinte nu au fost niciodată rostite la noi în familie. Oare cum ar suna? Artificial? Gol? Trist? Și cum să îi spun? Așa pur și simplu? Am fost aproape să plec, să las să treacă clipa și să renunț. Dar apoi m-am gândit că nu am bătut cale de 400 de km ca să las să treacă în zadar acest moment. Și i-am spus. Și în timp ce spuneam înțelegeam că nu era despre el. Nici o clipă. Era despre mine. Despre a vedea cu inima și nu cu mintea sau cu ego-ul. Despre a iubi pur și simplu fără a avea așteptări. Despre a ierta. Tot. Fără rețineri. Era lecția mea. Eu trebuia să înțeleg că nu ceilalți ne fac nouă lucruri. Că nu tata era vinovat de suferința mea, ci eu am ales să trăiesc cu acea suferință. Știu. Nu aveam cum să înțeleg asta copil fiind. Dar totul a fost o cale, o devenire a mea, prin care să ajung la ceva ce sufletul meu îmi cerea dintotdeauna. ”Tata, știu că nu am cum să te transform. Știu că sunt alegerile tale și că poate îți este greu să le schimbi acum. Nu te mai judec. Ăsta ești. Așa mi te-a dat Dumnezeu. Înțeleg că și ție îți este greu, că ai rătăcit și nu mai știi cum să te întorci. Nu mai are sens să mai vreau ceva de la tine. Eu pot să îmi văd de viața mea acum. Sper să îți fie bine. Să știi că … Te iubesc… așa cum ești.” Tata a început să plângă. El plângea des când era beat. Dar acum era altfel. Am știut că a ajuns la el ceea ce i-am spus. L-am lăsat așa, plângând în drum. Și am plecat. Nu mai era povara mea. Am continuat să mă strădui să îl iubesc. Convorbirile noastre telefonice s-au transformat cu timpul. Simțeam că nu mai bea, nu se mai plângea de viața lui, de lipsa de sens. Nu-mi mai spunea că nu mai are pentru ce trăi. Tata se întorcea la viață. Iar eu înțelegeam din ce în ce mai mult ce miracol este această iubire. Nu trebuie să îl așteptăm pe Dumnezeu să facă minuni. Noi înșine le putem înfăptui prin Iubire și Credință. Și e mai greu drumul de la ego la iubire decât acela de la inimă la inimă. Adevărata bătălie se dă în interior. Cum să îi spun că-l iubesc? Să spună el primul. Orgoliile, ego-ul nemăsurat, așteptările fără sens de la ceilalți ne țin în afara noastră, ne împiedică să auzim șoaptele sufletului și îndemnul către iubire. Nu era deloc despre tata. El era doar un om în suferință care nu știa cum să iasă la lumină. Și la fel eram și eu.

S-au împlinit deja șase ani de când tata nu a mai băut. Și a reușit asta singur. Deși nimeni nu-i mai dădea nici o șansă. A reușit când noi am renunțat să mai avem așteptări de la el, l-am primit așa cum e. Nu am mai vrut să fie cumva, cum ni-l imaginam în mințile noastre. Relația mea cu el s-a transformat într-un fel în care nu aș fi crezut dacă îmi spunea cineva când eram în liceu. Tata este pentru mine un exemplu despre cum se poate transforma viața prin iubire. La el mă gândesc când spun că fiecare om merită o șansă până în ultima clipă a vieții sale. Ne putem mântui inclusiv cu ultima suflare a vieții noastre pământești. Tata, te iubesc! Și îți mulțumesc că ești! Să te țină Domnul sănătos, în pace și bucurie!

Nu despre asta am vrut să scriu când am început. Este o poveste pe care am ținut-o în suflet ca pe ceva prețios și se pare că acum a vrut să iasă la lumină. Mă gândesc la vremurile acestea pe care le trăim, cu multă dezbinare, frică, îndoială, acuze, ură. Dacă am găsi fiecare dintre noi pe cineva din viața noastră pe care îl detestăm și l-am iubi pur și simplu, oare cum s-ar transforma lumea? E ușor să urâm la distanță fantasme despre care nici nu știm dacă există. E ușor și să iubim la distanță. Dar dacă am privi mai aproape în viețile noastre și am avea curajul să ne asumăm iubirea. Fiecare are pe cineva cu care nu se înțelege sau față de care are resentimente. De acolo trebuie început. Iar efectul se va multiplica la infinit și va transforma lumea împrejurul nostru. Persoanele din viața noastră care ne provoacă emoțional sunt cele care sunt puse acolo pentru că avem lecții cu ele. Dacă am privi așa poate că am reuși mai ușor să ni le asumăm. Nu ei ne chinuie pe noi. Noi înșine ne chinuim în neiubire. Povești asemănătoare cu cea a tatălui meu s-au mai repetat în viața mea. Pentru că viața e un joc în care ai de trecut nivele. Faci nivelul, devii mai puternic, treci la următorul, vin alte teste și tot așa. Iubirea este răspunsul pentru toate.

Mă duc să îmi fac agenda. Că e Marți. Și ieri a fost luni și trebuia să-mi fac agenda.

Love!