Ana-Maria Negrii

Mi-e somn. Pleoapele îmi cad grele peste ochi și ochii mi-s ca niște bolovani. Am dormit prost, agitat, întrerupt, cu vise intermitente și cu Ana scâncind din când în când. Pesemne nici ei nu i-a picat bine luna plină. Am reușit să mă extrag de lângă ea cu gând să lucrez ceva până se trezește. Încă doarme, însă eu nu am lucrat mai nimic. Je suis varză! De nesomn. Dar cine ardea salvie și făcea ritual de eliberare pe lună plină pe la miez de noapte? Mă gândeam prin somn la Saturn și dădeam vina tot pe el, bietul – că el e și cu somnul dar și cu limitările și uite cum nu mă lasă să dorm că doar ieri făcea cuadraturi la luna plină. Numai el e de vină.

În fine, am tot vrut să scriu câte ceva de pe vremea echinocțiului, ba încă de când soarele mai era în fecioară. Numai că viața este ceea ce se întâmplă în timp ce tu îți faci alte planuri și de obicei bate filmul. Așa că  scriu și eu când apuc. Între timp suntem în balanță, în căutarea echilibrului și armoniei. Luna plină de ieri din Berbec m-a dus cu gândul la Sfântul Gheorghe. De fapt, întâmplarea a făcut, că aseară am citit o povestioară despre legenda Sf. Gheorghe și mi s-a părut că se potrivește foarte bine cu energia momentului. Povestea zice că într-un sat de la malul unei ape își făcu apariția un balaur care făcea pagube însemnate în turmele localnicilor. Un bătrân înțelept i-a învățat pe oameni să pună două oi legate pe o stâncă și în felul acesta balaurul nu va mai ataca la întâmplare. Dar după o vreme, porția nu i-a mai fost de ajuns și atunci când regele ținutului a trimis vorbă la bătrân, acesta a răspuns într-un târziu că doar sângele omenesc ar putea potoli monstrul. Astfel s-a ajuns la a lega de stâncă fecioara care trăgea la sorți bețișorul roșu. După o vreme, oamenii au început să vocifereze pentru că fiica regelui nu participa la aceste trageri la sorți. Cu toată durerea și tristețea a trebuit ca și aceasta să ia parte la tragedie și, așa cum se întâmplă în povești, chiar ea să tragă bețișorul blestemat. Când a fost să fie legată de stâncă, aceasta a refuzat, spunând că nu va fugi, ci își va acoperi capul cu un voal alb și va aștepta dihania să vină să o înghită. Și, bineînțeles, chiar când tragedia să se întâmple, a apărut cavalerul Gheorghe, cu sabia sa și cu scutul ce avea pe el un semn ciudat, în formă de cruce, pe care oamenii locului nu îl mai văzuseră. Înainte ca balaurul să apuce să se apropie de tânăra fecioară, Sfântul Gheorghe se avântă cu curaj asupra acestuia și reușește să-i străpungă solzii cu lancea sa, omorându-l. Fecioara aproape leșinată de frică își îndepărtează voalul de pe chip și vede minunea, plină de recunoștință. Tot poporul adunat este cuprins de bucurie, recunoștință, admirație și curiozitate pentru cavalerul necunoscut, apărut de nicăieri și când acesta este întrebat în numele cui luptă și ce reprezintă semnul de pe scut, le răspunde că luptă în numele lui Hristos cu puterea crucii. Oamenii se roagă de el să le rămână alături, însă acesta pornește către o nouă misiune salvatoare, primind în dar voalul fecioarei salvate de balaur.

Cam așa sună și povestea lunii pline de ieri. Cavaler avem – Marte, ca guvernator al Berbecului în rolul eroului. Bătrân înțelept care ne îndeamnă la sacrificii avem – Saturn formând un careu în T cu luna plină. Fecioară la ananghie avem – ascendentul în fecioară care ne duce cu gândul inclusiv la ideea de sacrificiu în folosul comunității, dar ne amintește și de puritate, gând curat, inimă curată. Balaur avem – și mă gândesc la Lilith și Nodul Sud, puncte ce reprezintă provocări ale sufletului, orgolii, frici, angoase, obsesii, egoism, autolimitări, etc. și care-l cuprind la mijloc pe Marte dar îl și determină să-și arate curajul și vitejia.

N-o mai lungesc, că nu mai este vreme. Ideea este că, da, luna lină de ieri este o provocare spre a ne înfrunta demonii interiori. Căci lucrurile cărora le opunem rezistență sau de care fugim ajung într-un final să ne devoreze din interior. Uneori este nevoie de sacrificii, de abandon total, de credință, dar și de asumare, curaj, voință, de luptă. Uneori este nevoie să luptăm la propriu cu ceea ce avem de înfruntat. Și putem folosi lumina și strălucirea soarelui care s-au revărsat peste noi în timpul verii pentru a ne călăuzi pașii în această luptă cu demonii interiori. E important să fim autentici, să avem încredere în inimă și ghidarea ei, să ascultăm acea voce interioară. Și să ne avântăm cu curaj. Uneori mă gândesc că viața e prea scurtă să ne pese atât de mult de ce cred ceilalți despre noi și în general irosim cam jumătate din ea pentru asta. Și e păcat. Pentru că risipim cantități uriașe de energie cu care am putea crea altceva. Și când ne dăm seama, pare prea târziu și nu știm cum să recuperăm timpul pierdut. La sfârșit, în fața morții, nimeni din cei în fața cărora am vrut să dăm bine nu va fi alături de noi. Vom sta singuri, ca Gheorghe în fața balaurului, și lancea cu care îl vom putea învinge va fi compusă din toate acele momente în care ne-am ascultat inima și am fost autentici. Toate celelalte se vor spulbera ca și cum n-ar fi fost. Da, vor fi în perioada următoare și provocări legate și de relații și parteneriate, tensiuni, dificultăți și poate că acestea vor veni tocmai ca să ne ajute să ne așezăm mai bine în ele, să fim sinceri, deschiși, prezenți. Balanța caută armonia și uneori își calcă pe inimă de dragul acesteia și pentru a evita conflictele. Și poate că nici nu trebuie să ajungem la conflicte, dar e important să conștientizăm că tot ceea ce se clădește pe compromis, mai devreme sau mai târziu se va nărui.

Așa că, în concluzie, această lună plină, petrecută ieri în zori, ar putea scoate din noi pe Gheorghe curajosul și viteazul și încrezătorul. Căci nu pare să se fi îndoit de el, de cruce sau de Hristos în lupta cu balaurul. Și cu atât mai mult putem avea încredere în noi, în instinctul nostru, când ne gândim la spusa Sf. Apostol Pavel – ” Nu eu, Hristos prin mine!” Să ne recunoaștem darurile și să onorăm harul divin din fiecare și împreună să aducem în lumea armonia mult dorită de Balanță.