Ana-Maria Negrii

 Anul trecut am descoperit cursul de Sânziene al Dnei Prof. Ileana Vasilescu. Inițial am accesat acest curs pentru că începea vacanța copiilor și voiam să am o activitate de desfășurat cu ei astfel încât să ne umplem zilele lungi de vară. Cu timpul, însă, am început să visez zânele și piticii din poveștile cuprinse în curs și să îmi dau seama că ceva se întâmplă și în sufletul meu, nu doar al copiilor. Una din  aceste povești impresionante și cu adevărat vorbitoare sufletului este și Frumoasa zână de argint. Și pentru că e prea lungă pentru o postare pe facebook, am cerut permisiunea Dnei Vasilescu de a o prelua aici pe blog, dat fiind că în cursul dumneaei am găsit-o inițial.

”Povestea este un imn adus inocenţei spune autoarea – Jean Meijs. Povestea spusă 7 zile la rând dă curajul de a fi noi înşine şi puterea de a suporta solitudinea şi neînţelegerea celor din jur. Ea vindecă ceea ce în noi este adesea ameninţat să piară, adică copilul din noi. Povestea va fi foarte bine primită de persoanele melancolice. Se recomandă copiilor de la cinci ani, adolescenţilor şi adulţilor. Autoarea a verificat în practică calităţile vindecătoare ale poveştii.”

Această poveste se potrivește nespus de bine cu energia lunii noi și eclipsei care a avut loc în zorii zilei și poate fi un bun panaceu pentru zilele și săptămânile care urmează, așa că recomand să o țineți aproape și să o recitiți de câte ori simțiți. 

FRUMOASA ZÂNA DE ARGINT

               de Jean Meijs

A  fost odată o zână mică şi blândă. Ea trăia într-o pădure mare de mesteceni foarte mari, ale căror crengi şi frunze fremătau în vânt. În mijlocul acestei păduri se întindea un drăguţ lac mic, plin de libelule şi înconjurat de cele mai felurite flori. Acolo trăia mica Zână. O chema Frumoasa de Argint pentru că lungile sale plete străluceau ca argintul.

Ea venise pe lume lipsită de lumina ochilor şi nu putea deci vedea ceea ce era frumos împrejurul ei, ca de pildă celelalte zâne sau animalele pădurii. Dar cu degetele ei subţiri şi fragile ea pipăia fiecare floare, fiecare frunzuliţă şi fiecare animăluţ. Era astfel în stare să-şi reprezinte foarte clar aspectul lor exterior. Pe lângă aceasta degetele ei îi puteau spune  dacă ceea ce atingea era mulţumit ori trist, rănit sau speriat. Urechile ei, foarte delicat conturate îi dădeau posibilitatea ca numai ascultând freamătul frunzelor să ştie ce animal se apropie. Deasemenea, după bătăile inimii altei zâne, putea spune cu ce grabă traversase aceasta împrejurimile. Ea avea deasemenea un miros extraordinar. Pentru ea fiecare arbore, fiecare floare, fiecare mic animal avea un miros diferit. În acest fel ea recunoştea totul pe lume şi ştia de îndată cine venea spre ea sau unde se afla.

Atenţia şi calmul cu care ştia să asculte, să miroasă şi să empatizeze erau cele, pe care iubirea nu înceta să le mărească. Ea iubea totul, o căldură uriaşă emana din ea şi ilumina tot ce era în preajma ei. Toţi se bucurau să-i fie în preajmă şi astfel ea se întâlnea cu toţi locuitorii pădurii de mesteceni.

Viaţa ar fi continuat în felul acesta dacă mica zână n-ar fi crescut ca toţi ceilalţi. Venise vremea când, ca şi celelalte zâne, trebuia să merite bagheta magică de argint cu care marile zâne fac câteodată bine oamenilor. Pentru aceasta ea trebuia  să ia înfăţişare omenească şi să meargă în ţara oamenilor pentru a învăţa ce sunt ei şi de ce au nevoie.

Într-o bună zi mica zână plecă la Mama Universală, cea care în marea ei înţelepciune conduce totul.

Mama Universală atinse zâna cu bagheta ei magică de argint plină de trandafiri roşii şi un fulger ilumină toată regiunea dimprejur. Lumina se stinse foarte încet şi în locul micii zâne apăru o mică cerşetoare slabă, sărman îmbrăcată, care purta un baticuţ peste părul castaniu. Micile sale aripi fine dispăruseră ca şi pletele de argint.

Cu un aer neliniştit Mama Universală privi  fetiţa care deasemenea era oarbă şi pronunţă aceste vorbe pline de înţelepciune:”Drumul tău va fi greu copilul meu, mai dificil ca al altora. Dar binecuvântarea mea te va însoţi mereu pretutindeni şi voi veghea neîncetat asupra ta. Iubirea din inima ta va ilumina tot ce se ascunde în întuneric.” Tandreţea Mamei Universale se aşeză peste ea, o învălui  ca o mantie. În aceeaşi clipă Mama Universală se făcu nevăzută şi fetiţa uită cu totul viaţa ei de mai-nainte.

Plină de încredere, ea plecă în necunoscut, adică către ţinuturile oamenilor. Avea asupra ei un  mic castron şi când fu în apropierea primelor case ale oamenilor ale căror voci le auzi, ea scoase castronaşul pentru a cerşi câteva firimituri de pâine sau un măr mic. N-avea nevoie de mare lucru. Oamenii o priveau curioşi. O întrebau de unde vine şi cum se numeşte. Ea nu putea să le dea niciun răspuns. Dar cum adusese cu sine o inimă plină de iubire  ea răspundea oamenilor cu un surâs vesel şi printr-un cântec care îi venea pe negândite pe buze.. oamenii foarte miraţi o ascultau şi îi dădeau un pic de hrană.

Cu toate acestea fetiţa nu era obişnuită cu casele oamenilor şi nici cu lucrurile omeneşti. Ea se împiedica de scaune şi găleţi şi se ciocnea de uşi şi pragurile acestora. Oamenii îşi băteau joc de ea strigând:”Uită-te pe unde mergi!” nu vedeau că este oarbă şi credeau că este pur şi simplu proastă şi neîndemânatică.

Râsetele şi cuvintele răutăcioase o înfricoşau pe fetiţă care cu inima grea şi corpul învineţit îşi căuta de drum.  Continua să întâlnească oameni cărora le plăcea să o asculte cântând. Dar când îi îngăduiau să intre puţin în casa lor pentru a se odihni un pic, nu întârziau să o batjocorească pe mica privighetoare şi să râdă de ea.

Adesea de-a lungul nesfârşitelor drumuri şi poteci ea întâlnea un alt cerşetor. Atunci pentru scurt timp ea nu mai mergea singură şi făcea tot posibilul să-şi potrivească pasul cu celălalt.  Dar adesea ea nu reuşea pentru că se împiedica de ceva ce nu vedea. Atunci celălalt cerşetor se supăra şi-i striga să se uite pe unde merge şi să fie atentă la ce face. În scurt timp sfârşeau prin a se nelinişti şi a o împinge ori a o pălmui. I se întâmpla să cadă cu faţa la pământ scoţând un strigăt sfâşietor, aşa de singură se simţea, dar în afară de flori şi fluturi nimeni nu o auzea.

În ciuda a tot ea continua fidelă ei însăşi. Cântecele ei câştigau în maturitate, cuvintele lor erau din ce în ce mai bogate şi mai profunde, sensibilitatea ei se atenua dar prin puterea inimii.

Într-o bună zi ea ajunse la casa unui conte. Acesta nu-şi râse de ea ci dimpotrivă îi dădu să mănânce şi o luă la el ca să nu mai aibe nevoie să cerşească. În schimb fetiţei i se dădu în grijă  casa şi locuitorii ei.

Ea se achită cu conştiinciozitate de îndatorirea ei. În fiecare zi ea aerisea casa, ştergea praful, spăla vasele şi curăţa tot ceea ce mirosea a închis.  Îşi dădea toată silinţa dar cu toate acestea în casa contelui praful şi mirosul de mucezit revenea într-un timp mai scurt decât cel cerut de curăţenie. Plămânii ei se umplură puţin câte puţin de praf şi de duhoare şi îi era tot mai greu să cânte. Cântecele ei erau acum ţipătoare şi discordante, zgâriau urechile şi o făceau să sufere. Mâinile şi părul ei  erau lipicioase de praf şi murdărie, dar ea nu-şi dădea seama.

Nopţile le petrecea într-un mic pat în mansardă, fără să se mişte. Prin lucarnă, stelele şi luna îi trimiteau lumina lor. Ea simţea razele lor şi într-un gest  implorant, ea îşi întindea braţele către această forţă plină de frumuseţe şi pace care ajungea până la ea. Aceasta o întărea şi îi da curajul de a înfrunta ziua de mâine. Se mai aflau în casă un câine şi doi motani. Ei o iubeau pe fetiţă şi îi încălzeau inima.

Din când în când, străini veneau în vizită. Adesea încuiau ferestrele, alungau animalele iar casa devenea şi mai însingurată şi lugubră ca până atunci. Fetiţa nu putea să-i mai sufere. Era ca şi cum în acelaşi timp i se dădea o forţă deosebită, căci ea îndrăznea să le ordone străinilor să deschidă ferestrele  şi să lase animalele în pace. Fără să-şi dea seama aceştia resimţeau forţa Mamei Universale şi nu se puteau opri să n-o asculte.

De  acum fetiţa trăia  de aproape şase ani printre oameni şi se îmbolnăvi. Corpul ei deja mic şi fragil nu înceta să slăbească. Ciudate febre o chinuiau şi în visele ei de bolnav ea vedea sursa luminii. Atunci ochii ei se umpleau de o lumină care nu exista nicăieri în jurul ei. Cuprinsă  de recunoştinţă şi bucurie ea se odihnea şi aştepta cu încredere înşiruirea evenimentelor.

Contele se ocupa de ea şi o proteja cum putea mai bine. Când sosiră ultimele clipe ale fetiţei, furtuna începu. Fulgerele şi tunetele pătrunseră în casă şi o teribilă rafală de vânt o răpi pe fetiţă. Zbură sus în Cer, iar când furtuna se potoli, ea se trezi la poalele unui munte. Un frumos pavilion de grădină era de acum locuinţa ei. Înconjurată de de mesteceni, de flori, de păsări şi de pavilioane ea simţi că renaşte. Reîncepu să cânte. Noile sale cântece aveau un farmec nesfârşit şi melodiile lor erau dumnezeieşti. Ele vorbeau acum despre oameni, despre viaţa lor, despre munca lor, despre tot ce fetiţa trăise şi înţelesese. Oamenii veneau de peste tot să o asculte. Plecau în linişte, umpluţi de forţe noi şi cu inima fierbinte.

Mama Universală îi dărui fetiţei încă şapte ani de petrecut printre oameni. Datorită vânturilor a fost destul aer şi lumină şi fetiţa cântă încă şapte ani. Într-o zi ea primi vizita unui om singuratic. Când el se apropie  plângând, ea îl recunoscu pe conte. Ochii lui erau acum plini de lumină şi privirea lui strălucitoare întâlni pe cea a fetiţei. El împărţi cu ea cântecul şi viaţa.

Astfel crescu în inima fetiţei bagheta magică a zânelor. Şi această baghetă era mai frumoasă decât multe altele pentru că fetiţa  ştia cu adevărat cine erau oamenii.

Când veni vremea ei, ea dispăru în braţele Mamei Universale.

Traducere de Ileana Vasilescu