Exerciții de renunțare

Suferința provine cel mai adesea din faptul că ne atașăm de lucruri, oameni, relații, situații și atunci când acestea se pierd ne doare. Pe de altă parte este greu, dacă nu chiar imposibil să iubești fără atașamente când te naști în lumea aceasta materială, într-un corp fizic de care, inevitabil, te atașezi, pentru că este tot ceea ce ai și poți duce cu tine într-o viață de om. Marii înțelepți ai lumii au predicat mereu detașarea, eliberarea de condiționările lumii materiale pentru a găsi fericirea interioară, cea care contează cu adevărat. Dar ceea ce văd este real și palpabil – cum să renunț la asta? Cine știe dacă ceea ce predică oamenii aceștia o fi adevărat? Mai bine mă țin eu de ceea ce știu și am grijă de corpul meu, de lucrurile mele, îi țin aproape pe cei dragi, mă țin cu dinții de viață. Și într-o zi, surpriză – mor! Și nimic din ceea ce aveam nu mai este al meu. Cred că viața este un lung exercițiu de pregătire pentru moarte în care învățăm cu timpul să valorizăm ceea ce contează cu adevărat pentru sufletul nostru. Și pe măsură ce înaintăm în vârstă învățăm că lucrurile se strică, trupul nostru este supus transformării și se deteriorează și el, oricâte eforturi am depune să-l păstrăm integru la nesfâșit, oamenii vin și pleacă din viețile noastre, fără ca noi să putem controla asta – unii mor și acolo chiar nu avem nici un control. Anotimpurile se schimbă an de an, totul este un ciclu imens care se întâmplă mereu și mereu, iar noi facem parte din acesta și așa cum venim, la un moment dat trebuie să și plecăm. Pe măsură ce învățăm să ne detașăm, viața devine din ce în ce mai ușoară, încrâncenarea scade, ne putem bucura mai mult de culorile ei.

Cum putem face asta? Practicând exerciții de renunțare. Cu cât reușim mai mult să renunțăm la atașamente, cu atât suntem mai liberi, mai ușori, mai fericiți.

Primul și cel mai la îndemână și recomandat dintotdeauna în toate culturile este postul. Și dacă nu vă place cuvântul îi puteți spune detox – e mai la modă. Postul înseamnă să renunți la anumite alimente dar și atitudini grele, încărcate și această renunțare atrage după sine o stare de plutire, de pace lăuntrică, gândurile devin mai clare, voința se întărește. Când ții post îți dai seama de fapt cât de greu este să deții controlul. Și iată un poem al lui Rumi despre post:

A ţine post

Când stomacul este gol, se trezeşte în tine ceva melodic şi proaspăt.
Noi suntem nişte lăute; când cutia de rezonanţă a lăutei
este umplută cu tot felul de obiecte, muzica dispare.
Când stomacul şi creierul sunt curăţate prin focul
postului, în fiecare minut un cântec inedit se iveşte din flăcări; 
Ceaţa se risipeşte, o energie nouă te împinge
să urci treptele din faţa ta.
Fii mai uşor! – şi cântă, precum instrumentele muzicale din trestie.
Fii mai uşor! – şi scrie secrete cu tocul de trestie.
Când eşti îmbuibat cu mâncare şi cu băuturi, Satan locuieşte
acolo unde ar trebui să se afle spiritul tău – şi o statuie urâtă din fier,
stă pe locul pietrei sfinte din Kaaba. Când posteşti,
bunele deprinderi se adună asemeni unor prieteni care vor să te ajute.
Postitul este tot una cu învăţăturile lui Solomon. Nu renunţa la el
pentru cine ştie ce iluzii, căci îţi vei pierde puterea;
dar chiar dacă îţi vei fi pierdut puterea şi întreaga voinţă, şi controlul,

postind, ele se vor întoarce la tine, ca nişte soldaţi răsărind
din pământ, cu panaşele în vânt.
Un ospăţ coboară în corturile voastre,
Ospăţul lui Isus.
Aşteptă-te să-l vezi, când posteşti, acest ospăţ
pregătit cu altfel de hrană, mai hrănitoare decât supa ta de varză.

Poți posti când ai o perioadă mai grea în viață, când cauți soluții pentru o situație dificilă și nu le găsești, când ești bolnav, în ziua din săptămână în care te-ai născut, când simți pur și simplu că ești încărcat și viața te apasă. Uneori să îi dai o intenție postului poate fi de și mai mare ajutor. Când se îmbolnăvesc, animalele postesc – nu mănâncă cu zilele. Noi oamenii, când suntem bolnavi ne chinuim să mâncăm, când, de fapt, organismul ar lua o pauză pentru reculegere și regenerare.

Un alt exercițiu de renunțare este legat de cartea Magia Ordinii de Marie Kondo pe care am descoperit-o acum vreo doi ani și care ne-a pus în fața unei revelații de necontestat – deținem și consumăm mult mai mult decât avem nevoie. Ceea ce propune ea în carte este un exercițiu ce se poate întinde cam pe șase luni, dar care aduce ordine nu doar în dulapuri și sertare, ci și în suflete. Am renunțat atunci la peste douzeci de saci de haine și lucruri și în continuare ne bucurăm de magia ordinii. Unii oameni sunt foarte atașați de bunurile lor, lucruri adunate cu grijă an după an. În consultațiile pe care le țin, propun tehnica pașilor mici atunci când întâlnesc oameni legați foarte tare de lucruri și îi îndrum să înceapă cu unele mici, puține și să crească treptat cantitatea/valoarea. Acesta poate fi începutul unui antrenament pentru o mamă care mai târziu va fi nevoită să îi dea drumul fiului ei să își trăiască viața. Așa că un exercițiu periodic de donat/aruncat lucruri poate avea rezultate pe termen lung pe care nici nu le bănuim. În plus, să renunți la haine sau la bunuri care stau nefolosite perioade lungi de timp înseamnă să lași energia să circule și te poți trezi că după ce ai golit dulapul începi să primești în dar alte lucruri frumoase care să îi aducă bucurie și culoare. Nemaivorbind de faptul că ceea ce donezi tu poate aduce mângâiere în altă parte, unde erau lipsuri. Energia trebuie să circule, spațiile au nevoie de aerisire. Când ținem cutii și cutiuțe și colecționăm tot felul de lucruri pe  care nu le folosim cu anii și chiar uităm de ele, practic alegem să rămânem blocați, nu ne dăm voie să evoluăm. Copacii renunță iarna la frunzișul lor ca să se poată împodobi în straie noi primăvara.

Un exercițiu de renunțare am făcut la sfârșitul anului trecut când am renunțat la contul de facebook. M-am trezit într-o dimineață, am deschis facebook și am simțit că nu mai vreau și l-am închis și am închis și contul de e-mail cu care era făcut. Și am rămas așa goală și parcă mă apuca așa o depresie: ”că eu ce mă fac acuma? cui o să-i mai pese de părerea mea, cum o să-mi mai exprim eu punctul de vedere cu un like sau un comment? OMG, I’m gonna die!” Dar nu am murit. Mi-am făcut un alt cont, dar să stau câteva luni fără facebook a fost un exercițiu destul de greu, aproape la fel de greu ca atunci când am renunțat la fumat. Renunțarea la vicii, mai mari sau mai mici, poate deasemenea să întărească voința și cu fiecare mică victorie repurtată, simți că devii mai stăpân pe viața ta. Și de fiecare dată e mai ușor. De curând am renunțat la cafea despre care spuneam că o iubesc și că nu aș renunța niciodată la ea. Dar am renunțat și e ok. Încă sunt în viață.

Renunțarea la așteptări

Screen-Shot-2018-01-24-at-16.43.29-300x298

Cele pe care le avem față de noi înșine și mai ales cele pe care le proiectăm pe alții. În prima parte a vieții noastre așteptările sunt normale – ne așteptăm din partea părinților să aibă grijă de noi, să ne asigure cele necesare supraviețuirii. Dar pe măsură ce creștem observăm că și ceilalți au așteptări de la noi și cu timpul acestea pot deveni o povară. Nu mai trăim pentru noi, ci ne străduim să împlinim așteptările celorlalți. În același timp, le avem și noi pe ale noastre și cu cât mai multe, cu atât mai multe prilejuri pentru dezamăgiri. Și cea mai mare presiune o punem pe noi înșine și ajungem să ne îmbolnăvim și să murim de stres (stresul este presiunea propriilor așteptări). Și mă gândesc cât de mult ne autolimităm de fapt. Pentru că noi ne gândim la lucruri precise pe care le vrem de la viață, de la ceilalți și în încrâncenările noastre, iarăși nu lăsăm energia să curgă liber, îngerii să lucreze, minunile să se întâmple. ”Eu vreau să se întâmple așa!” O, dar dacă sunt lucruri mult mai minunate pregătite pentru tine? Și tu le ratezi pentru că rămâi fixat pe ale tale? Dacă ne-am trezi dimineața cu bucurie și recunoștință, lăsând viața să ne surprindă?

what-if-i-fall-oh-but-my-darling-what-if-you-fly-quote-1

”Ce interesant!” – asta putem spune de fiecare dată când ne întâlnim cu altceva decât ceea ce ne așteptăm. Ce interesantă e viața, ce interesant este acest om, ce situație interesantă, ce interesant că sunt o ființă care poate fi uimită și se poate minuna de toate aspectele suprinzătoare în care se întâmplă viața. Cred că cel mai mult învăț asta cu copiii noștri (care nu sunt ai noștri). Am scris mai demult (aici) despre cât de mult prețuiesc libertatea și îmi doresc să o pot oferi copiilor. Din punctul meu de vedere este aprape o aroganță să consideri că știi ce este mai bine pentru copil. Care este o individualitate separată și încă din fragedă pruncie își dezvoltă propriul eu. E drept, avându-ne, pentru o vreme, pe noi părinții ca îndrumători. Însă atunci când ne depășim condiția de ghizi, nu facem decât să cioplim după gustul și așteptările noastre, ciunțind la propriu sufletul copilului.

De așteptările din relații, pfiu, nici nu-mi vine să mai povestesc. Dar pot recunoaște că după ani de zile mi-am dat seama cu câte expectanțe îmi împovăram partenerul și câte supărări am provocat cu acestea. Și am fost foarte tristă să îmi dau seama că nu așa se iubește, că asta nu este decât egoism. Așa ca în piesa asta recentă care circulă la radio: I like me better (When I’m with You). Adică, mi-am luat un nou accesoriu și îmi place cum îmi stă cu el. Cântecele de dragoste sunt pline de mesaje despre atașamente: nu mai pot trăi fără tine, tu ești vinovat(ă) că eu nu sunt fericit(ă). Proiectăm așteptări pentru fericirea noastră pe ceilalți și ajungem mereu în același capăt de drum – dez-amăgire, suferință, tristețe. Mai ales dacă unii oameni aleg să părăsească planul fizic și mor. Știu persoane care suferă ani de zile pentru că nu pot accepta moartea cuiva. Și mi se pare un gest egoist. Nu pot accepta că ai plecat și m-ai lăsat aici singur(ă) fără resurse, fără obiectul proiecțiilor mele. Când fiecare suflet are calea lui și are dreptul să se elibereze de corpul fizic conform propriei evoluții, nu ne putem supăra pe alegerile sale.

Este dificil să te trezești dintr-o dată fără să te mai aștepți la nimic din partea nimănui și nu te poți elibera de toate într-o clipă. Însă putem începe cu exerciții de conștientizare – de fiecare dată când situații exterioare ne aduc suferință, să privim în interior și să căutăm așteptările pe care le-am avut legate de acel eveniment. Să vedem dacă erau realiste, motivate sau supralicitate. Să investim efort și energie acolo unde putem modifica situația prin comportamentele și acțiunile noastre, dar să nu fim furioși că azi plouă, când așteptările personale erau să fie soare.

”Viața este ceea ce se întâmplă în timp ce tu îți faci alte planuri”  spunea John Lennon. Planurile au rolul lor, ne aduc siguranță și sentimentul că putem controla măcar o părticică din imensitatea universului în care trăim. Dar este important să le adăugăm o atitudine relaxată, să ne lăsăm surprinși și să ne și bucurăm de surprize. Ce interesant, nu? Go with the flow! Primește tot ceea ce vine, controlează ce poți, relaxează-te în fața a ceea ce nu poți controla!

19ac47cca7ed54b6773b7f2c68c5d65b--serenity-prayer-fun-stuff

De vin încă nu m-am lăsat.

Aș putea scrie la nesfârșit (că nu am mai scris demult și sunt nescrisă, cum s-ar spune).

Ideea este că învățând și practicând renunțarea, devenim în fiecare clipă mai liberi, mai puternici, ne întărim voința, preluăm frâiele propriei fericiri, devenim mai responsabili de propria evoluție. Ne bucurăm mai mult de viață, fără frică, fără amăgiri.

Mai demult, într-un grup de prieteni am propus un exercițiu: luați o floare, un răsad. Transplantați-o și îngrijiți-o cel puțin 30 de zile. Apoi dăruiți-o unui străin sau cuiva cu care nu aveți atât de multe în comun.

Vă las în final celebra poveste despre Alexandru Macedon și dorințele de pe patul de moarte.

La moartea sa, petrecută la vârsta de 33 de ani, Alexandru cel Mare era stăpânul celui mai întins imperiu existent vreodată. Povestea celor trei dorinţe ale lui Alexandru aflat pe patul de moarte este pilduitoare pentru noi. Înainte de a-şi da sfârşitul, împăratul a vrut să arate oamenilor că moartea nu alege şi că toţi suntem egali în faţa ei, fie că suntem cerşetori sau împăraţi.

După cucerirea de noi teritorii, Alexandru cel Mare s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat. Cu moartea privindu-l în faţă şi spunându-i să se pregătească de ultima călătorie, generalul grec a realizat că toate cuceririle sale, falnica sa armată, sabia lui ascuţită şi vitejia sa nu mai aveau nici o importanţă. Tot ce-şi mai dorea era să ajungă acasă să-şi vadă mama şi să-şi ia adio de la ea. Dar a trebuit să accepte faptul că sănătatea sa, care se înrăutăţea tot mai mult, nu-i va permite să facă acest lucru. Aşa că puternicului cuceritor nu i-a mai rămas decât să stea întins în pat, slăbit, aşteptând să-şi dea ultima suflare. Şi-a chemat generalii şi le-a spus: „Curând voi pleca din această lume şi am trei dorinţe pe care vă rog să mi le îndepliniţi întocmai.“ Cu lacrimile curgându-le pe obraji, generalii au promis conducătorului că-i vor îndeplini dorinţele.

„Prima mea dorinţă, a spus Alexandru, este ca doctorii să-mi ducă sicriul fără a fi ajutaţi de nimeni altcineva.“

După o pauză, el a continuat: „A doua dorinţă este ca atunci când îmi duceţi sicriul spre groapă, drumul spre groapă să fie presărat cu aurul, argintul şi pietrele preţioase pe care le-am adunat în războaie.“

Alexandru s-a simţit epuizat după ce a rostit aceste cuvinte. S-a odihnit puţin şi a continuat: „A treia şi ultima mea dorinţă este ca mâinile să-mi fie lăsate să atârne în afara sicriului.“

Oamenii adunaţi la căpătâiul lui Alexandru s-au mirat auzind aceste dorinţe ciudate. Dar nici unul nu a îndrăznit să-l întrebe ceva. Generalul cel mai iubit al împăratului s-a apropiat de el, i-a sărutat mâna, apoi, ţinând-o în dreptul inimii, a vorbit: „Te asigurăm că-ţi vom îndeplini dorinţele. Dar spune-ne, de ce aceste dorinţe ciudate?“

La auzul acestei întrebări, marele comandant grec a tras adânc aer în piept şi a răspuns: „Mi-ar plăcea ca lumea să ştie despre cele trei lecţii pe care tocmai le-am învăţat. Vreau ca doctorii mei să-mi ducă sicriul pentru ca oamenii să realizeze că doctorii nu pot vindeca orice boală. Ei sunt lipsiţi de putere şi nu pot salva un om din ghearele morţii atunci când acestuia îi sună ceasul.“

„A doua dorinţă – drumul spre mormânt presărat cu aur, argint şi alte bogăţii – este pentru a aminti oamenilor că nimic din aurul meu nu vine cu mine în mormânt. E o pierdere de timp să alergi după atâtea bogăţii.“

„Şi a treia dorinţă – mâinile lăsate să atârne pe lângă sicriu – e pentru a le arăta oamenilor că am venit cu mâinile goale în această lume şi tot aşa plec din ea.“

Pace, drag, lumină!


Un gând despre “Exerciții de renunțare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.