Ana-Maria Negrii

Pentru că e mare aglomerație în berbec și berbecul e despre curaj, iar la mine ocupă casa a V-a, voi scrie despre S E X. Cea mai mare provocare pentru mine, pentru că de acest subiect sunt legate cele mai mari rușini ale mele. Vreau să scriu despre asta în contextul actual în care atât de mult se vorbește despre educația sexuală și de când ar trebui să înceapă ea sau dacă ar trebui să înceapă vreodată.

Viața mea sexuală a început încă de când eram în uterul mamei mele și dezvoltam bine-merci sute de mii de ovule și mă configuram din punct de vedere hormonal, corporal și energetic ca fetiță. Acolo începe viața sexuală a tuturor, indiferent că ne place sau nu. Pentru că viața sexuală nu este despre actul sexual în sine, ci începe din momentul în care o ființă este înzestrată cu organe genitale de un fel sau altul după voia divină.

Nu-mi amintesc prea multe din prima copilărie, dar pe când aveam în jur de șase ani, am început să fiu curioasă de diferențele dintre fetițe și băieți și probabil că am vrut să constat singură despre ce este vorba. Fiind cea mai mare și neavând decât surori la vremea aceea, am stabilit cumva cu un băiat din vecini să căutăm un loc sigur în care să putem cerceta ce are fiecare în chiloți. La acea vârstă curiozitatea era singura care ne-a mânat spre această experiență, care, din păcate avea să mă coste foarte scump pentru că, fiind pârâți de alți copii, părinții noștri au aflat. Și, în buna tradiție, speriați fiind de eventualitatea unor nenorociri cu tentă sexuală, au făcut ce s-au priceput. Și pe vremea aia ceea ce trebuia făcut era să sperii copilul în asemenea hal încât să nu mai îndrăznească vreodată să repete experiența. Pe lângă bătaie se practica o pedeapsă îngrozitoare care a lăsat urme adânci în mine – m-au dezbrăcat în pielea goală și m-au scos pe preș la ușă să mă vadă vecinii care trec și să țin minte ca niciodată să nu mai fac ce am făcut. Rușinea pe care am resimțit-o atunci m-a însoțit de fiecare dată când m-am dezbrăcat în pielea goală, fie că făceam dragoste, duș, plajă, fie că mergeam la ginecolog (ceea ce am evitat ani de zile să fac, chiar cu riscul de a rămâne cu afecțiuni netratate, pentru că îmi era rușine). Am fost atât de speriată și umilită și rușinată încât m-am urcat pe bloc, deși îmi era frică de moarte de asta și singurul gând de consolare a fost că ce bine că stau la etajul patru și doar câțiva vecini m-au văzut. Am înțeles mulți ani mai târziu că nici mama nu știa decât că e datoria ei să mă ferească de experiențe sexuale greșite și doar atât a știut atunci să facă. Tot mulți ani mai târziu am înțeles că acea curiozitate care m-a împins atunci spre a explora în necunoscut este absolut firească, la fel cum sunt toate întrebările legate de acest aspect care încep să răsară în imaginarul copiilor încă de la 3-5 ani.

Deși, în urma unei astfel de experiențe, ar fi trebuit poate să mă călugăresc, trecând prin ani, alegeam tot mai mult să cercetez ce e cu această energie și mereu aveam sentimentul că sunt pierdută, până în ziua în care am decis că, asta e, o să ard în iad forever. Pentru că în mintea mea, sexul și tot ce e legat de acesta ajunsese să fie asociat cu greșeala, păcatul, condamnarea la suferință veșnică. Ce ușurare aveam să trăiesc, undeva departe în timp, când aveam să citesc despre cât de normale sunt toate curiozitățile copiilor, a adolescenților și apoi a tinerilor legate de corpul lor, felul cum funcționează,  sex și viață sexuală.

Pe la 10-11 ani eram deja îndrăgostită de un băiat de la bloc, cu care mă căsătoream în fiecare zi  și cu care deja mă sărutam, așa cum văzusem la adulți. Se jucau multe jocuri de acest gen pe lângă bloc și ne sărutam și cu băieți dar și fete între fete,  și nu oricum ci cu limba, ascunzându -ne pe la colțuri sau în semi-intunericul scărilor de bloc. Iar în casă,  când ne jucam de-a îndrăgostiții, de-a mama și tata, sau de-a mirele și mireasa foloseam ghemotoace de șosete din care ne făceam sâni sau le băgam în chiloți spre a imita organele sexuale masculine. Astfel de jocuri se întâmplau și nu doar eu mă jucam, ci aproape toți copiii de la bloc. Cu toții eram curioși să explorăm acest mare necunoscut.

Apoi am trăit marele șoc al menstruației,  despre care auzisem pe ici pe colo vorbindu-se și nu cu entuziasm și voie bună.  Ba mai mult, când am auzit povestindu-se ca unei fete din vecini i-a venit la 11 ani și se vorbea despre ea ca și cum fusese lovită de o boală incurabilă,  am sperat în sinea mea ca eu să nu ajung niciodată să trăiesc asta și îmi doream să amân acest moment al rușinii la nesfârșit. Doar că natura își urmează cursul iar eu m-am confruntat cu asta într-o vară,  când eram la bunici, în vacanță.  Mi-a fost frică și rușine și nu am avut curaj să spun nimănui.  Am căutat crâpe pe care să le folosesc și îmi ascundeam chiloții pătați.  Îmi venea să plâng și să mor de rușine. O voiam pe mama lângă mine dar nu aveam curaj să spun; îmi doream să simtă ea și să vină,  să nu trebuiască să îi spun eu. Scriu cu un ghem în stomac și plâng, întrebându -mă câte fetițe și-au trăit astfel începuturile vieții ca femei. 

Bunica mea s-a prins la un moment dat și m-a întrebat iar eu, cu toate că simțeam o rușine fără margini, m-am bucurat pentru că era o ușurare să scap de secretul care mă copleșea. Dar nu am uitat tristețea bunicii – că de-acum încep greutățile și că mama o să se chinuie cu noi, cele patru fete, și că tare greu e să fii femeie, că trăiești numai în necaz. Iarăși a trebuit să treacă mulți ani până să învăț că menstruația este o binecuvântare și un izvor de putere pentru femei. Și să conștientizez că în sufletul meu am acuzat-o pe mama mulți ani că nu a fost lângă mine în acele momente, deși așa a fost să fie și ea nu a avut nici o intenție să mă rănească. 

Cât despre sex, în sine, tot ce știam este ce se vorbea de către cei mai mari, copii de la bloc, fete mai mari care deja făcuseră pasul. Dar în orice situație era asociat cu ceva greșit,  care nu se face și că numai curvele fac asta înainte de căsătorie. Și totuși se făcea. 

Singura educație pe care am primit-o legat de asta era „mie să nu-mi veniți cu copii acasă!” și o discuție pe care tatăl meu a îndrăznit să o aibă cu mine pe la 17-18 ani în care mi-a povestit despre protecția cu prezervative, discuție pentru care îl apreciez și astăzi foarte mult – cred ca i-a luat mult curaj să admită că aș fi putut să îmi încep viața sexuală dar mai ales să și vorbească cu mine despre asta. 

Privind în urmă,  felul în care am fost învățată să privesc tot ceea ce ține de sex,  pornind de la corpul meu și până la actul sexual în sine, este încărcat de rușine,  vină,  sentimentul că e profund greșit,  condamnabil și că nimic bun nu se alege de tine o dată ce pășești pe acest drum.

Cu aceste sentimente mi-am început viața sexuală propriu-zisă,  desconsiderâmdu-mă ca ființă,  neavând curaj să cer partenerului să folosească prezervativ, luând pilule de protecție după capul meu pentru că nu aveam curaj să vorbesc cu un medic despre asta,  fără să mă respect și ajungând să consider că partenerul are dreptul să se folosească de mine pentru a obține plăcere,  chiar dacă eu vreme de câțiva ani nu am reușit să ajung la orgasm. 

Ani de zile, cei mai mulți ani din viața mea,  ceea ce ține de viața sexuală,  inclusiv cei trei copii ai mei sunt rezultatul unui amestec indefinit de rușine și o dorință vinovată pentru plăcere.  Și am ales sa scriu despre asta ca să mă vindec și să mă eliberez. Și pentru că îmi doresc ca ai mei copii,  fetele mele să se bucure de corpul lor, de ele ca ființe umane demne și de experiențele lor sexuale.

Pentru că această energie ce curge prin noi este cea mai puternică, este însăși energia vieții și să o ascundem, blamăm, reprimăm este un păcat împotriva vieții însăși. E ca și cum i-ai spune unui mugure să oprească seva ce curge prin el și să stea din înflorit.

Educația sexuală este necesară pentru a ajuta copilul, adolescentul și apoi adultul să înțeleagă și să știe ce să facă cu această energie. Nu pentru a-l obliga sa o reprime și nici să o irosească.  Am înțeles târziu de ce în scrierile biblice este interzis atât de des desfrâul și, din păcate, nu pentru că mi-a explicat cineva. Ci punând cap la cap ceea ce am citit singură. Energia sexuală este energie creatoare și trebuie pusă în slujba vieții. Desfrâul, masturbarea,  viața sexuală iresponsabilă fac ca această energie frumoasă să fie risipită. Și asta e într-adevăr trist. Dar dacă cineva ne-ar explica aceste lucruri și ne-ar vorbi despre sublimarea acestei energii, dacă am fi învățați de mici să o celebrăm și nu să o urâm,  dacă am accepta că de când există omul există și viață sexuală și că asta e cumva firesc, corpul se dezvoltă natural și nu e un dușman al nostru cu care să ne rușinăm și pe care să îl detestam o viață întreagă,  cât de multe s-ar schimba. Poate că dacă am avea curaj ca părinți să le explicăm copiilor la șase ani că fetițele au vulva și vagin și băieții penis și testicule,  aceștia nu s-ar mai ascunde să descopere singuri și nu ar mai trebui pedepsiți apoi.

Și dacă educația sexuală nu începe la 3 ani, sau la 6, sau la 10, 12, 14 și nici măcar la 18 ani, atunci ar trebui sa înceapă atunci când mama rămâne însărcinată și deja începe să proiecteze sexul copilului și sentimentele legate de acesta. Pentru că modul în care te raportezi la bebeluș încă de când e în burtică are repercusiuni în viața acestuia. Și o mamă care nu vrea fetiță pentru că fetițele se chinuie cu menstruația și cu născutul și cu toate greutățile vieții va influența inconștient fiica ce se adăpostește în pântecele ei și aceasta se va naște deja cu impresii eronate legate de feminitatea ei. Iar o mamă care nu vrea băiat pentru că nu știe și nu înțelege energia acestuia și mai are și o repulsie față de bărbați,  că ei au viață ușoară și pe-a ei au făcut-o grea, va proiecta de asemenea impresii greșite copilului ei nenăscut.

Cred că educația sexuală trebuie să se desfășoare pe multe planuri și la toate categoriile de vârstă,  pentru că în mod sigur tot ceea ce știm despre asta avem tendința de a integra în cel mai nepotrivit mod. Intoleranța,  discriminarea de gen, violența și agresivitatea în cupluri și familii, copiii născuți și crescuți în rușine,  sarcini nedorite, întreruperi de sarcini nedorite, femei care nu au curaj să se bucure de ele și de feminitatea lor, bărbați care nu au curaj să fie tandri,  stereotipuri de gen, toate își au cauza în modul în care alegem să abordăm acest subiect al sexualității și energiei creatoare iar istoria ne-a arătat ca atunci când interzici ceva, acel ceva are tendința de a țâșni mult mai violent în altă parte.

E ca un râu căruia vrei să îi pui stăvilar – când se acumulează apa până la refuz, stăvilarele se sparg și apa se revarsă cu toată puterea ce s-a dorit a fi oprită. La fel e și cu energia sexuală – există și curge și e puternică. Mai devreme sau mai târziu, copiii ajung  să o simtă pulsând în ei. Rolul nostru este să fim prezenți, să ghidăm, să îi ajutăm sa o înțeleagă și să  o folosească cu sens.  Dar pentru asta trebuie să înțelegem că viața sexuală începe încă din uterul mamei, să avem curaj să facem educație sexuală de la cele mai mici vârste și dacă nu putem ca părinți,  să apelăm la profesioniști.

Am scris cu gândul la părinți, la copii și mai ales, pentru mine, care încă mă strădui să mă vindec de rușine. Aș vrea să cred că sunt singura care a simțit astfel, însă, din păcate,  cred ca eu sunt unul din cazurile fericite. Sunt atât de multe cazurile în care se ajunge la abuz și violență, la relații de viață pline de amărăciune,  la situații în care femeile fac sex pentru că așa trebuie, e datoria lor, fără să se bucure niciodată cu adevărat.

Energia sexuală este energia vieții și curge prin noi de la început până la sfârșitul vieții și în tot acest timp are nevoie să fie corect integrată (fizic dar și spiritual),  manifestată,  sublimată iar pentru asta este nevoie de educație de la început până la sfârșit.