Ieri am făcut pâine. Săptămâna aceasta am stat cu fetele acasă din cauză de ger și iarnă. Și ieri mi-a venit să fac pâine. N-o să vă povestesc despre cum e să frămânți cu copilul în sistemul de purtare și despre superputerea pe care o capeți astfel – alungirea brațelor pentru a ajunge la bolul cu aluat. O să vă povestesc despre emoțiile intense pe care le trăiesc de fiecare dată când frământ și fac pâine.
Când eram mici a fost o perioadă în care am avut multă făină de grâu și un bun prilej să nu mai cumpărăm pâine. În perioada aceea am învățat, noi fetele, să frământăm aluat de pâine. A început mama. Făcea pâine o dată la două zile. Mie mi se părea tare costisitor și mă gândeam ce simplu e să mergi și doar să cumperi pâinea gata făcută. De ce să te zbați atât cu frământatul și cu coptul? Vara, fruntea mamei se umplea de broboane de sudoare și bucătăria devenea un cuptor cu foc viu în care era dificil de intrat, darmite să și stai în el (pe gerul de-acum visez la așa un cuptor). Însă, încet-încet am ajuns să iubesc actul acesta al facerii de pâine și cu timpul a devenit o experiență plină de sacralitate și semnificații. Cel mai des îl asociez cu mama și, mergând pe fir, cu bunica, apoi cu străbunicile, cu mătușile, cu surorile, cu toate femeile pământului, legate prin fire nevăzute și care vreodată au frământat aluat și au copt pâine pentru familia lor. Și firul acesta își are rădăcinile departe în timpul imemorial al începutului, în actul creației divine, când duhul vieții a suflat suflare de viață asupra întinderii nesfârșite de ape nemișcate. Făina amestecată cu apă care capătă treptat consistență și devine aluat îmi amintește de străbunii noștri care au lucrat cu brațele și cu sufletul pământul de-a lungul vremurilor, iar pâinea aromată, proaspăt scoasă din cuptor reflectă nesfârșitele lanuri de grâu auriu, legănate de vântul arzător al verii. Lună și Soare. Lună este boțul de aluat frământat și palid la culoare asemenea astrului nopții ce amintește de fiece pântec de femeie ce a purtat vreodată prunc în el. Soare este pâinea coaptă, frumos rumenită în cuptor, amintind de focul care purifică și transformă. Iar când frământ, mă gândesc mereu cum desăvârșirea necesită și suferință și că cele mai mari satisfacții vin din cele mai grele experiențe. Și asemenea aluatului de pâine și noi trebuie să ne lăsăm frământați și modelați în mâinile Creatorului cu încrederea că rezultatul va fi unul desăvârșit. Și cum nici o pâine nu e la fel cu alta, așa îmi dau seama că și noi suntem unici și nu trebuie să ne încadrăm în nici un tipar, pentru că nu există unul ideal. Apoi, pâinea, caldă, aburindă, care spune povești nesfârșite în timp ce trosnește răcindu-se și așteptând să-și împlinească menirea – aceea de a hrăni trupuri și suflete. Această pâine îmi amintește de momentul hristic al frângerii pâinii și mă duce cu gândul la toată hrana cea trupească și spirituală cuprinsă în acea pâine a noastră de toate zilele (sau pâinea noastră cea spre ființă). Căci despre ființare este vorba, despre a viețui cu tot sufletul ceea ce avem de trăit în scurtele noastre existențe aici pe pământ. Ființarea întru lumină și iubire, experimentând totodată creatorul și creația, înmulțindu-ne talanții, frământând și lăsându-ne frământați, hrănind și lăsându-ne hrăniți.
Pare o poveste lungă, dar de fiecare dată când fac pâine mă străbat aceste gânduri și emoții și dintr-o dată acest act nu mai este unul de rutină, ci devine un ritual ancestral care cuprinde în el veșnicia. Și iată cum descopăr că nu trebuie să mă izolez pe un vârf de munte sau într-o tabără specială ca să experimentez viața spirituală, ci pot învăța despre semnificațiile pline de sacralitate ale fiecărui moment din rutina zilnică, stând acasă și făcând pâine cu fetele mele.
Mulțumesc cu recunoștință pentru asemenea trări!
Ana-Maria Negrii 