Ana-Maria Negrii

Trebuie să vă povestesc despre experiența trăită la acest spectacol adus în Cluj de Cortina Events – a fost de-a dreptul vindecător.

Ieri a fost ziua fiului meu și cum aveam invitație la Fapte vitejEȘTI – Și mari și mici, scăpăm de frici!, m-am gândit că se potrivește tare bine cu energia scorpionului, pus mereu pe explorat frici și părți întunecate ale naturii umane. Așa că am mers doar noi doi să ne bucurăm de timp împreună și să ne explorăm fricile cu curaj.

Pe drum am povestit despre Alien vs. Predator, despre știri și cum transmit acestea mesaje negative (Ștefan m-a întrebat de ce nu avem tv și de ce nu urmărim știrile?), despre gândaci mutanți și tot felul de ființe supranaturale înfricoșătoare. Deh, ne pregăteam, se pare, pentru spectacol. Ajunși în centru, am parcat și am făcut câțiva pași împreună până la sala de spectacole. Afară, un soare cald, lumină din belșug, în aer voie bună de ziceai că vine primăvara, nu cea mai friguroasă iarnă din ultimii ani, așa cum au anunțat la știri (alea de la radio). Voie bună, liniște, zâmbete. Ne-am oprit puțin să privim două pisici care urmăreau același porumbel, prins la mijloc între ele. Ștefan s-a îngrijorat pentru el și s-a bucurat când l-a văzut zburând și salvându-și penele. Am ajuns în cele din urmă la intrarea casei de cultură și chiar înaintea ușilor, am agățat cu vârful cizmei o treaptă și, spre bucuria tuturor fricilor mele, am căzut. Da, am căzut, întâi pe genunchi și apoi am pus palmele, pentru ca în final să mă răsucesc cu fața în sus și să rămân culcată la pământ de unele dintre cele mai mari frici ale mele. Nu-mi venea să cred. Cât sunt eu de adult stăpân pe propriul corp, îmi era dat acum să conștientizez că nu sunt, de fapt, stăpână pe nimic. Șefan s-a îngrijorat, un tânar care venea în urma mea, m-a ajutat să mă ridic, eu deja mă întrebam care este mesajul acestei căzături. Mă dureau genunchii și palmele îmi ardeau, dar sufletește mă simțeam bine. Mi-am recunoscut emoțiile și le-am lăsat să fie. Nu mă apăsau atât de tare pe cât m-aș fi așteptat.

În fine, momentul s-a scurs repede și a început spectacolul. Întuneric. Sunete monstruoase. Râs diavolesc. Brrr! ”Ștefan, mi-e frică!”, m-am prefăcut eu speriată – ”Mie nu mi-e frică! Mami, glumești sau ești serioasă?” – ”Nu glumesc, chiar mi-e frică!” – ”Hai că te apăr eu!”. Off, curajosul meu! Așa, îmbrățișați, am urmărit amândoi spectacolul, povestind pe alocuri despre câte o frică sau alta, a mea sau a lui. De la o vreme, mi-am dat seama că ceea ce se derula pe scenă trezea în mine tot felul de senzații – un nod în gât, un pietroi în stomac, apoi un vârtej, lacrimi alergând grăbite pe obraji și tot felul de emoții: tristețe, furie, teamă, bucurie, entuziasm, iar tristețe, revoltă, curaj. Artiștii au explorat pe rând tot felul de frici pe care le experimentăm cu toții din copilărie până la vârsta adultă: frica de insecte, păianjeni, întuneric, umbre, de apă, de moarte, de pierderea celor dragi, de catastrofe, de școală și de autoritate, etc. iar modul în care au făcut-o a fost atât de simplu încât a avut impact maxim. S-au folosit în mod genial de umbre, lumini și sunete, fără a umple inutil spațiul cu recuzită, astfel încât să rămână loc pentru a ne concentra pe ceea ce simțim, să trăim frica pentru a o putea elibera apoi. Și cred că asta s-a întâmplat cu toți cei prezenți acolo – spre deosebire de alte spectacole, acum a fost liniște în sală, semn că eram cu toții prinși de ceea ce se trăia la unison. A fost impresionant și ne-a oferit prilejul să povestim deschis despre unele din fricile noastre constante. Am văzut și că frica de apă, pe care o împărtășim amândoi, ne afectează în mod diferit – în timp ce eu mă tem de ce poate fi sub apă și nu mă îndepărtez niciodată prea tare de mal, lui îi este frică de înec, și, povestind despre asta, a decis că vrea să meargă la înot ca să se împrietenească cu apa.

Mi-a plăcut foarte mult acest spectacol, pentru că, dincolo de fricile explorate de ei, a rămas spațiu de discuții cu copilul, am povestit unul cu altul și unul despre altul, am înțeles că frica te poate face mititel dacă o lași să te țină în borcănel și că a fi curajos nu înseamnă a fi lipsit de temeri, ba mai degrabă a învăța să le înfruntăm. L-am redescoperit pe Ștefan într-o nouă lumină, un băiat de nouă ani pregătit să privească lumea într-un mod mai realist, conștient, mai mult decât mă așteptam eu, de temerile lui. Cât despre mine, până la sfârșitul spectacolului, îmi era clar că acea căzătură a mea ascundea o veche teamă – cea de ridicol; întotdeauna m-am temut să nu râdă lumea de mine, să nu dau cumva în ridicol și, astfel, să las loc de ironii și priviri răutăcioase. În loc de asta, ieri, am aflat că lumea e făcută din oameni sensibili și gata să sară în ajutor. Nu am văzut pe nimeni râzând și nimeni nu a arătat cu degetul. Și mi-am dat seama ce mult rău ne pot face programele acestea de genul ”trebuie să fii perfect, fără greșeală” și cum în mintea noastră, celălalt, străinul, omul de lângă noi se poate transforma din seamănul nostru, în cel care ne vrea răul, judecătorul care ne pune etichetă și ne condamnă la rușine și autoînvinovățire veșnică. Noroc că, din când în când, ne mai împiedicăm și picăm în genunchi, astfel încât să vedem că perfecțiunea nu există. A fost cu totul o experiență vindecătoare. Mai ales că și Ștefan și-a scris frica lui cea mai mare pe un bilețel pe care l-a lăsat la ieșire într-un borcan pregătit de organizatori să păstreze pe vecie toate fricile copiilor prezenți la spectacol. Ce să zic? Ne-au ușurat de frici.

Nu mai zic de faptul că, la final, Ștefan a fost chemat pe scenă și toată sala i-a zis la mulți ani. Mi-a umplut ochii de lacrimi și inima de fericire, iar el cu siguranță nu va uita această aniversare. Mulțumim Cortina Events!