Ana-Maria Negrii

Iar au început articolele cu Halloweenul. Huooo! Sărbătoare satanică! Huooo! Stuchiţi în sân şi daţi cu usturoi pe la geamuri, aaa, stai că asta era la Sfântul Andrei, noaptea strigoilor, aia românească.

Recunosc – mă enervează capul în cutie, vederile înguste şi ideile radicale despre una sau alta. E aşa de greu să lăsăm un pic de spaţiu şi să ne lăsăm uimiţi? Să trăim mirarea aceea a omului ieşit din peşteră care descoperă un întreg univers despre care nu ştia nimic stând şi privind în gol în întunericul peşterii. Pe bune! Uneori am sentimentul că nici nu am ieşit din peşteră, stăm acolo şi dăm cu capul de perete, militând pentru cauzele noastre pierdute.

În plin sezon de Halloween, iată că apar articolele cu „huo” şi afară cu americănismele din ţară. Dar ce-ar fi să ne urcăm aşa mai pe un deal şi să ne uităm mai de departe la sărbătoarea asta şi la contextul în care se desfăşoară? Ce-ar fi să mai citim câte ceva, aşa, cât să ne lărgim orizontul? Uite, de exemplu, Biblia, ca să aflăm că dracu’ există de când îi lumea, nu l-au inventat americanii.

Răul este cealaltă faţă a lumii, aia de care avem nevoie ca să vedem cât de buni şi de frumoşi suntem noi. Şi în orice cultură de-a lungul timpului au existat serbări şi ritualuri în care omul s-a confruntat cu răul într-un mod organizat, atât cât să-i mai piară din frică şi să creadă că în caz că se întâlneşte cu Ucigă-l Toaca la un colţ de drum, apucă să-i dea şi el măcar una peste ochi. (E drept ca trebuie să știi să citești și altceva decât știrile ca să afli despre alte culturi și ce mai fac ele)

Din punctul meu de vedere sărbătoarea asta exact despre asta este: cunoaşte-ţi duşmanul, ca să-l poţi înfrunta mai uşor. Iar duşmanul e mai degrabă reprezentat de fricile noastre, decât de vreo arătare propriu-zisă. Îmbrăcarea în costumele specifice acestei sărbători are rolul pe de-o parte de a trăi la un nivel mai mic acea frică de necunoscut, de tot ceea ce este rău, malefic, şi pe de altă parte, ne permite să manifestăm într-un mod ludic latura noastră întunecată. Da! Care există, oricât de tare ne-am împotrivi şi am stuchi în sân, toţi suntem uneori nişte mici drăcuşori. Ia, mâna sus cine nu a gândit niciodată rău de aproapele lui, sau cine nu a invidiat niciodată pe nimeni, sau cine nu a tânjit în taină la cine ştie ce desfătare interzisă. Asta mă enervează – că e plină lumea de sfinţi care stau şi scriu pe net, dar când vine vorba să se uite în oglindă, îi ia brusc orbul găinilor.

Că e Halloween, sau noaptea Sfântului Andrii, tot despre demoni e vorba, mai ales ăia interiori. Şi oricât ne-am oripila, că „vai, Doamne, ce exemplu le dăm copiilor?!”, eu cred că avem nevoie de astfel de manifestări. Mentalul colectiv are nevoie de o supapă prin care să lase să iasă tot ce e întunecat şi urât în noi. Şi mai bine aşa decât în variante deviante şi mult mai prolematice – vezi adolescentul înjunghiat zilele trecute. Și nu, nu putem să anihilăm răul și nici să-l exorcizăm, oricâte rugăciuni am zice. Putem să-l manifestăm în forma lui cea mai puțin dăunătoare, iar jocul este cu siguranță o variantă fericită.

Da, Halloween e îngrozitor și,  mai ales, e americănesc, dar nici cu noi nu mi-e rușine:

• În copilărie o mătușă de-a mea, cam zeloasă în ale bisericii, m-a dus să -mi arate ce-o să pățesc dacă o sa păcătuiesc. Și m-a pus în faţa picturii de la intrarea în biserică, cea cu judecata de apoi. Dracii aceia pictați grotesc și învârtind în furci păcătoșii m-au îngrozit. Am avut coșmaruri nopți de-a rândul și ani de zile m-a urmărit o frică bolnăvicioasă de care cred ca nici acum nu sunt pe deplin eliberată – asta pentru cei care cred că noi suntem perfecți când vine vorba de bune exemple oferite copiilor.

• Tot în copilărie am auzit povestindu-se cu diverse ocazii despre strigoi, moroi și tot felul de întâmplări supranaturale numai bune de speriat copii obraznici și babe slabe de înger. (Cred că tocmai ca să-mi înving teama aveam să fac peste ani, la facultate, cel mai mișto referat despre ființele supranaturale din folclorul românesc). Încă mai sunt zone în care se dă cu usturoi pe la geamuri și uși în anumite nopți din an când se spune că umblă duhuri. Brrr! – asta pentru cei care aveau impresia că am ieșit din Evul Mediu sau ca lumea e făcută din bombonele roz şi îngeraşi care cântă la harpă pe norişori pufoşi.

• Și dacă tot am ajuns la folclor, ce ziceți de basmele românești ? Baba Cloanța, Muma pădurii, zmeii, căpcăunii, balaurii sunt reprezentări ale răului înspăimântătoare. Și poveștile noastre sunt pline de decapitări, crime oribile, chinuri îngrozitoare – sânge pe pereți, cam ca știrile de la ora 5. Încă nu am auzit pe nimeni să militeze împotriva basmului românesc. Încă. Dar, da, e mai comod să dăm vina pe americani cu Halloweenul lor cu tot.

• Dar de mascaţii de Anul Nou ce spuneţi? Sunt o mulţime de zone în care încă se mai păstrează obiceiurile în care se poartă măşti hidoase ca reprezentări ale răului şi se reia în mod ritualic lupta dintre bine şi rău. Şi copiii chiar sunt îndemnaţi să preia şi să ducă mai departe aceste manifestări. Da, astea se acceptă, nu mai traumatizează copiii, că-s tradiţiile noastre. Să ne mascăm româneşte, nu americăneşte.

 În fine, nu mai zic că acest Halloween are la origini sărbătoarea tuturor sfinţilor în care în multe culturi se ţine ziua morţilor, aia în care oamenii merg prin cimitire, pe la ai lor plecaţi şi le aprind luminiţe. Şi îmi amintesc că în adolescenţă, când am mers cu prietenii noaptea în cimitir, făceam tot felul de glumiţe şi sperieturi cu morţi şi fantome, tocmai pentru a elibera cumva teama care ne stăpânea. Să dea primul cu piatra ăl’ de nu se teme de morţi şi de fantome.

Şi dacă ne uităm mai cu atenţie, aproape toate sărbătorile creştine au pe lângă ele tot felul de ritualuri care nu-s chiar aşa de creştineşti şi care mi se pare că tocmai de aceea există – ca să compenseze rigoarea şi limitările dogmei. Imaginarul uman are nevoie de ceva să defuleze. Altfel ne-am fi omorât între noi demult. Noroc că între timp s-a inventat internetul şi putem înjura şi spurca liberi pe net. Nu uitaţi să daţi cu usturoi la fereastra de windows! Să nu intre dracii prin ea. Da’ mai bine închideţi de tot şi mai puneţi mâna pe o carte.

Sunt furioasă! Da! Nu zic să adoptăm din prima tot ce vine din afară, dar măcar să păstrăm o atitudine deschisă. Să ne lăsăm spaţiu pentru mirare. Şi, mai ales, să privim de sus, să observăm că de când e lumea a existat şi bine şi rău şi oamenii s-au străduit prin ritualuri, basme şi poveşti să reia lupta dintre cele două forţe în care mereu binele învinge. Să privim şi mai de sus şi să vedem că nu Halloweenul e cea mai mare problemă a noastră ca omenire, că sunt altele mult mai îngrozitoare; deşi cred că toate au la bază neştiinţa noastră de a lucra cu partea întunecată din noi şi faptul că refuzăm să ne-o asumăm şi căutăm mereu să o proiectăm pe alţii, de pildă, pe americani. Să avem curajul să ne privim în oglindă şi să vedem că uneori masca bunului creştin ascunde unele din cele mai mari frustrări şi gânduri veninoase. Şi cu cât mai mult le ascundem, cu atât mai furtunos vor izbucni la un moment dat.

Şi, în fine, să privim şi mai de sus şi să vedem că nu suntem decât praf de stele şi vom muri cu toţii până la urmă, pământul va dispărea şi el într-o  zi, Soarele va exploda, Calea Lactee se va izbi accidental de Andromeda, galaxii vor muri şi galaxii se vor naşte, aşa că de ce ne zbatem noi cu nimicuri din astea?

Happy Halloween şi Happy Sfântul Andrei! Nu uitaţi să daţi cu usturoi!

(Menţiune astrologică – nu era un timp mai bun pentru o astfel de sărbătoare decât în vremea Scorpionului, semn preocupat cu precădere de tenebre, moarte şi transformare – am scris aici despre o experienţă minunată legată de scorpion şi pimbări prin cimitir)