Ana-Maria Negrii

Ne întâlnim adesea cu mesaje care „luptă” împotriva violenţei şi a agresivităţii, considerând că acestea sunt sursa tuturor relelor. Dar să recunoaştem: Cain l-a omorât pe Abel. Şi oricât de nedrept ar părea, eu îl compătimesc sincer pe Cain. Pentru că el s-a străduit cât a putut, dar, om fiind, nu şi-a mai putut controla mânia şi a sfârşit prin a face o faptă regretabilă. Vă sună vreun clopoţel? Mie mi se pare că acest episod s-a repetat încontinuu în istoria umanităţii până acum. Dacă mă gândesc la copiii mici, se întâmplă adesea ca şi ei, atunci când nu primesc suficientă atenţie şi conectare din partea părinţilor, să izbucnească în crize violente, lovindu-şi părinţii sau fraţii, deşi nu au avut asemenea model de agresivitate prin preajma lor. De unde învaţă? ne întrebăm apoi. Am ajuns la concluzia că nu învaţă de nicăieri – pur şi simplu e în noi şi uneori, când contextul ne provoacă, iese la iveală, mai brutal sau nu.

Să negăm acest aspect al nostru nu face decât să-l determine să izbucnească cu şi mai multă furie apoi. Căutăm armonia atât de înverşunaţi că la cel mai mic semn de ceartă, intrăm în panică, fugim, ne ascundem sau lovim înapoi cu şi mai multă forţă, ca nu cumva să pierdem lupta. Nu există cale de mijloc. Şi, Doamne fereşte, să recunoaştem cumva că sămânţa de scandal există şi în noi. Mereu celălalt e de vină. Dar singura vină a celuilalt este că ne oglindeşte şi ne arată acea faţă de neacceptat a sinelui propriu.

Apoi, căutăm mereu să alungăm emoţiile negative, să nu le simţim, că nu sunt bune: nu plânge, nu te supăra, nu te mânia, nu fi trist, „uite, mami, jucărica, hai râzi cu mama, că nu suport să aud ţipete, că mă înfurie şi fac urât şi nu e bine”.  În relaţii evităm să spunem ce ne doare ca nu cumva să-l facem pe celălalt să se supere, călcăm pe vârfuri, ca nu cumva să foşnim ceva şi să se declanşeze cine ştie ce conflict pe care nu suntem în stare să-l gestionăm. Bu-hu-hu! Cearta e rea. Nu e bine să ne certăm. Să ascundem totul sub preş că, cine ştie, poate vine un vânticel şi duce cu el sămânţa de scandal. Din păcate, chiar asta se întâmplă: ceea ce ascundem noi şi evităm să rezolvăm, se va manifesta cu şi mai multă brutalitate în altă parte, altădată, dar nu dispare. De aceea vin şi zic: Certaţi-vă, fraţilor! Dar constructiv, echilibrat! Dă unul, să dea şi celălalt. Să se împartă în mod egal, să ajungă la toată lumea.

Bine! Dar cum?

Cred că un prim pas înspre mai bine ar fi să nu mai fugim mereu doar după bucurie, fericire şi iluminare, ci să acceptăm că a vieţui înseamnă a experimenta toată paleta de emoţii şi trăiri. Să acceptăm că Bucuria nu poate fi definită decât în raport cu Tristeţea, şi nu ai cum să o înţelegi/simţi cu adevărat până nu ai simţit măcar o dată cum ţi se sfâşie inima de durere şi îţi vine să plângi râuri de lacrimi. Să le permitem copiilor noştri să simtă emoţiile negative, să le recunoaştem, să le validăm: „eşti trist acum! Vrei să te ţin în braţe cât plângi?”. Să nu le alungăm pentru că vor creşte şi nu vor şti ce să facă cu ele şi atunci vor sfârşi precum Cain (metaforic vorbind). Filmul Inside Out – Întors pe dos ne-a ajutat tare mult să numim emoţiile. După vizionarea lui, copiii aveau imaginea emoţiilor şi ne foloseam de asta ca să ne înţelegem trăirile: „cine e la butoane acum în creierul tău?” – „furia” venea răspunsul nervos şi asta deschidea drumul spre dialog şi conştientizare.

E aşa o uşurare şi un sentiment de bine să-ţi recunoască cineva emoţia şi să nu te condamne pentru asta. Chiar ieri am trăit aşa un episod când, ieşind de la şcoală cu copiii mari şi cu cea mică agăţată de mine, mă simţeam copleşită şi nu ştiam ce să fac cu toată agitaţia din interiorul meu. Şi atunci a apărut omul de care aveam nevoie, o prietenă, care „întâmplător” se ocupă de comunicare non-violentă şi-mi spune blând: „eşti nervoasă acum”. „Daaa, şi-ţi mulţumesc că accepţi asta şi că nu trebuie să mă ascund şi să încerc să par altfel decât sunt pe interior!” Am iubit-o pentru că aşa bine m-a citit şi pentru că mi-a validat trăirea; şi m-am şi calmat instantaneu.

E important să înţelegem că armonia nu înseamnă lipsa trăirilor negative, ci integrarea lor în viaţa noastră în mod echilibrat. Pacea nu înseamnă absenţa războiului, ci mutarea acestuia în propria conştiinţă, abordarea conflictului într-o formă paşnică. Să ne schimbăm percepţia asupra conflictului ne poate ajuta să ne deschidem, de fapt, spre comunicare şi căutarea de soluţii şi asta poate începe chiar în momentul în care ne certăm cu cineva.

Şi astfel, facem al doilea pas: o dată acceptată latura noastră mai puţin luminoasă, căutăm metode prin care să o gestionăm şi să o exprimăm, învăţăm cum să ne certăm sănătos. Şi slavă Domnului, trăim în vremuri în care găsim informaţii pe toate drumurile. De la mindfulness până la yoga, de la meditaţie până la tehnici de eliberare emoţională, de la consiliere psihologică până la rugăciune avem la dispoziţie nenumărate modalităţi de a găsi calea spre linişte şi armonie. Există cursuri de comunicare non-violentă în cadrul cărora înveţi să te „cerţi” cu cap, să cauţi soluţia în însăşi conflictul declanşat. Există cărţi, materiale, pdf-uri, oameni care te pot îndruma, workshop-uri, etc. Totul este să ne deschidem mintea şi să accesăm această bogăţie de resurse.

Şi apoi? Alegem o cale şi mergem pe ea. Pasul trei înseamnă muncă. Cu tine, cu ceilalţi, cu relaţiile tale. Înseamnă să te ţii de proces, odată început. Vor exista recăderi, momente în care vei simţi că e degeaba, că nu faci nici un progres, dar vor exista de asemenea incomparabile rezultate, conştientizări, bucurii. Înseamnă conştienţă şi prezenţă pentru a fi mereu atenţi la comportamentul propriu, la ceea ce simţim, astfel încât să putem numi cu uşurinţă emoţiile şi nevoile, atât pentru noi înşine cât şi în relaţiile cu ceilalţi.  Cu timpul, progresul se va observa şi calitatea relaţiei cu noi înşine şi cu cei din jur va creşte considerabil.

Aşadar, când vine vorba de relaţiile cu ceilalţi, să învăţăm mai întâi să relaţionăm cu noi înşine, să ne acceptăm cu bune şi rele şi să căutăm metode prin care să gestionăm cele două laturi ale noastre. Vom reuşi apoi să facem asta şi cu ceilalţi, vom găsi resursele să ne deschidem către abordarea conflictului ca pe ceva sănătos şi constructiv – adesea soluţia problemelor este chiar în miezul acestora şi ca să o putem vedea, problema trebuie să iasă la iveală într-un mod nu întotdeauna paşnic. Dar stă în puterea noastră să găsim metode de a rezolva astfel de situaţii altfel decât prin agresivitate şi violenţă.  De fapt, învăţăm să dirijăm agresivitatea într-un sens pozitiv, constructiv, folosim forţa ei pentru a crea şi nu pentru a distruge.

Să-i dăm lui Cain o altă şansă!

Mi-a venit aşa să scriu despre asta şi apoi am conştientizat că suntem în zodia Balanţei care face o axă cu Berbecul şi mi-am amintit că la cursul de astro mi-am dat seama că cele mai multe din balanţele pe care le cunoşteam nu manifestau aproape deloc calităţile acesteia: echilibru, frumuseţe interioară, calm, ci mai degrabă, căutând cu încrâncenare armonia, sfârşiseră prin a fi încăpăţânate, obtuze, agresive, pătimaşe şi chiar violente – adică, prin opoziţie, aspectele inferioare ale berbecului. Axa Berbec-Balanţă este una care ne vorbeşte despre achilibrul eu-ceilalţi, şi cum în balanţă vorbim despre relaţii, iată că această temă şi-a găsit uşor drumul înspre mine. Mai mult, am aflat că data de naştere a lui Marshall Rosenberg, omul care a trasat pentru prima dată principiile comunicării non-violente, era 6 octombrie – iată, aşadar, o balanţă în căutarea armoniei căreia i-a şi reuşit. Să ne bucurăm de moştenirea sa şi să o fructificăm.