Ana-Maria Negrii

„S-ar putea spune că Luna dezvăluie omului propria lui condiţie umană, că, într-un anumit sens, omul se „priveşte” şi se regăseşte în viaţa lunii … deoarece luna dirijează atât moartea cât şi fecunditatea, drama şi iniţierea. Dacă modalitatea lunară este prin excelenţă una a schimbării, a ritmurilor, ea nu este mai puţin una a reîntoarcerii ciclice, destin care răneşte şi consolează totodată, căci dacă manifestările vieţii sunt destul de fragile pentru a se dizolva în chip fulgurant, ele sunt totuşi restabilite prin „eterna reîntoarcere”, cârmuită de Lună … În anumite tehnici tantrice se urmăreşte „unificarea” Lunii cu Soarele, adică depăşirea polarităţii, reintegrarea în Unitatea primordială. Acest mit al reintegrării – care, în fond, exprimă setea de anulare a dualismelor, a eternei reîntoarceri şi a existenţelor fragmentare – se regăseşte aproape peste tot în istoria religiilor, cu o infinitate de variante … ceea ce dovedeşte că, de îndată ce a luat cunoştinţă de situaţia sa în Cosmos, omul a dorit, a visat şi s-a străduit să realizeze în mod concret (prin religie şi în acelaşi timp prin magie) depăşirea condiţiei sale umane (reflectată cu atâta precizie de condiţia lunară).”  – Tratat de istorie a religiilor, Mircea Eliade.

M-am uitat pe harta lunii pline ce se pregăteşte pentru miercuri şi apoi, aproape fără să gândesc, l-am extras pe Eliade din bibliotecă. Am răsfoit capitolul despre miturile lunare şi am trăit sentimentul că sunt într-un prezent continuu, împreună cu Luna Şi Soarele de la începutul timpurilor până acum. Şi citind acest pasaj pe care l-am redat mai sus, am înţeles că acesta este subiectul acestei luni pline şi al eclipsei – reîntoarcerea la unitate, regăsirea întregului, anularea dualităţii şi realizarea acelei armonii interioare mult râvnite încă de când ne-am desprins din Sursă, de când Dumnezeu ne-a lăsat libertatea de a ne desprinde din El pentru a experimenta viaţa de unii singuri, dar legaţi cu firul nevăzut al dorului etern de Creatorul nostru.

Am putea spune că între aceste două eclipse, cea de Soare, de pe 9 Martie şi aceasta, de Lună, de pe 23 Martie, am fost izolaţi ca într-o bulă şi forţaţi să ne întâlnim cu noi înşine; să ne reîntoarcem la esenţa noastră, să ne redefinim visurile şi idealurile, să ne mărturisim şi să ne purificăm crezurile şi convingerile, să plantăm seminţele unei noi condiţii, care transcende pământescul şi se reintegrează în mod armonios în circuitul cosmic, pentru ca din acest moment să pornim mai departe cu încrederea, forţa şi vitalitatea Soarelui şi să acţionăm în deplină conştiinţă de sine. E ca şi cum ni s-a strigat:”Trezirea!”

Dacă privim situaţia de undeva de sus, de pe un norişor pufos, putem să ne gândim că lucrurile au decurs cam aşa:

• 9 Martie – a venit Luna şi a acoperit Soarele într-un moment al începutului – luna nouă. Am fost puşi faţă în faţă cu trăirile noastre, cu sentimentele, intuiţia, visuri, idealuri şi forţaţi cumva să facem pace cu trecutul ca să putem face loc unui viitor mai luminos. Ne-am scăldat în aceste ape tulburi şi am trăit tot felul de stări emoţionale cu urcuşuri şi coborâşuri.
• 20 martie – echinocţiul de primăvară – energia începutului se intensifică, ni se „strigă” că e momentul asumării şi al acţiunii. Gata cu visarea şi cu dormitatul, gata cu rănile emoţionale, gata cu întunericul de sub pământ. E timpul ca seminţele plantate să-şi găsească puterea şi să împingă dincolo de scoarţa terestră firicelele născute cu atâta efort.
• 23 martie – Luna este umbrită şi Soarele salutar şi exaltat îi mulţumeşte pentru toate conştientizările şi vindecările prin care aceasta ne-a trecut şi promite cu entuziasm că de-acum încolo se ocupă el de punerea în aplicare a visurilor ţesute, asigurându-ne că totul va fi bine.

Această eclipsă se petrece pe axa Berbec (Soarele) – Balanţă (Luna) şi pune faţă în faţă propria persoană şi interesele acesteia cu ceilalţi şi interesele superioare ale noastre, ale tuturor. Energia echinocţiului şi a perioadei cuprinse între aceste două eclipse ne îndeamnă la asumare, la strălucirea personală, la activarea darurilor cu care am fost înzestraţi, la manifestarea individualităţii noastre, însă există semnale clare că nu mai putem face acest lucru într-un mod personal şi egoist. Ni se cere să ne încadrăm în reţea, să ne aliniem idealurile cu ale grupului, să respirăm la unison cu întreaga planetă.

Acum este un bun moment să ne întrebăm: „cum mă oglindesc în ceilalţi?” O astfel de atitudine poate, încetul cu încetul, să reducă ego-ul la rolul care de fapt i se cuvine, acela de ajutor în supravieţuire şi atât. Pentru că e greu să recunoşti că ceva ce te irită la cel de lângă tine poate face parte şi din tine sau chiar că tu eşti cel care a declanşat reacţia neplăcută a celuilalt. Însă atunci când începi să vezi oamenii ca pe oglinzi ale tale, înveţi că eşti participant activ la armonia lumii şi că depinde şi de tine, mai ales de tine, să menţii pacea în lume, să contribui la înfrumuseţarea mediului, să menţii la un nivel înalt gradul de fericire al omenirii. Pare greu de crezut, dar funcţionează. Pentru că toţi suntem legaţi prin fire nevăzute şi ce este în fiecare dintre noi este în toţi.

Şi astfel, facem un pas mai departe spre noi înşine şi căutăm acolo echilibrul celor două forţe, lunară şi solară; şi de aici începe conştientizarea faptului că nu vom regăsi niciodată armonia cu ceilalţi, calea către pace, în afară ci în interiorul nostru. Aşadar să lucrăm cu sârg şi să ţesem pânza armoniei interioare, pentru că în noi sălăşluiesc Soarele şi Luna, principiul activ şi cel pasiv, încă de la facerea lumii – „şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor” – Facerea, 1:2. Şi  fiind în pace noi înşine,  să-i oglindim astfel şi pe ceilalţi; pic cu pic se face marea.

Privite tot de pe norişorul pufos, conjuncturile momentului parcă ne anunţă că se petrece un salt către altceva, ceva nou, un nou mod de a aborda viaţa, fiinţa şi Dumnezeirea, un nou mod de a iubi. Vom continua să luptăm, să îndrăznim să depăşim barierele, să explorăm necunoscutul, însă de la un alt nivel, unul în care vom conştientiza întregul şi vom da un sens mai înalt acţiunilor noastre, unul care transcende interesele personale. Mai mult decât atât, parcă acum, mai mult ca niciodată, ne vom alinia crezurile cu voinţa divină, vom avea mai mult curaj să rostim „facă-se voia Ta!” şi vom avea mai multă încredere să ne lăsăm ghidaţi de vocea interioară.

Aşadar, să fim conştienţi şi prezenţi şi să acţionăm spre binele cel mai înalt al nostru şi al celorlalţi! Aşa să fie şi aşa este!

 Acest cântec mi se pare cel mai potrivit să descrie această lunaţie aşa că îl împărtăşesc cu drag