Cum staţi cu talanţii?

De ceva vreme mă urmăreşte pilda talanţilor (Matei, 25:14) şi mă gândesc să scriu despre asta şi tot amân. Dar când şi azi am primit mesaj tot despre asta, am zis gata cu amânarea. O să povestesc despre cum a lucrat această pildă în viaţa mea, o perioadă fără să fiu pe deplin conştientă, dar în ultimul timp din ce în ce mai viu şi pregnant.

Când eram mică îmi doream să mă fac actriţă, multă vreme am avut acest vis. Şi acum mă emoţionez când merg la evenimente şi-i văd pe artişti pregătindu-se pentru piesă sau primind apoi aplauzele şi aprecierea publicului. De fiecare dată mi se adună lacrimi în ochi pe de-o parte de dragul lor şi al emoţiilor pe care le trăiesc şi le dau mai departe, pe de alta, aşa ca un regret demult îngropat că nici măcar nu am încercat să mă înscriu la teatru. Mi-am zis din prima că sunt prea urâtă şi netalentată ca să mă primească şi pe mine. În mintea mea trebuia să arăţi perfect (aşa cum te învaţă revistele de azi şi photoshopul că arată perfecţiunea), nu cu dinţii strâmbi şi sprâncenele stufoase cum arătam eu pe vremea pozei de buletin. Aşa că mi-am pus singură notă care din păcate nu era de trecere şi am făcut parastasul visului meu omorât în faşă. Singurul meu contact cu scena a rămas cel de la balul bobocilor (cred – am obiceiul să mai încurc amintirile) când am recitat ceva poezie şi mi s-a părut că toată lumea m-a huiduit – eu nu eram printre frumuseţile participante la concursul de frumuseţe şi furam inutil din timp – asta îmi ziceam eu în cap. În realitate nu cred că mi-a spus cineva ceva de genul acesta. Dar în mintea mea trăiam sfârşitul lumii. Cu timpul am devenit foarte pricepută la îngropat visuri, unul după altul, şi nici nu mai sufeream aşa tare. Era clar, cu cât mergeam mai mult pe drumul bătătorit, cu atât mă încadram mai bine în sistem şi totul era bine. Nimeni nu se lua de mine, primeam note mari, apoi măriri de salariu şi promovări şi totul era frumos. Roboţelul funcţiona corect şi corespundea tuturor normelor. Numai că, vedeţi voi, roboţelul are suflet şi sufletul nu a mai putut răbda; într-o zi şi-a cerut drepturile, a vrut să simtă viaţa, să vibreze, să guste din toate bucuriile, să trăiască pur şi simplu. Astfel a început să lupte cu toate fricile şi blocajele adunate de-a lungul timpului şi să-şi facă loc înspre lumină. Am mai scris despre perioada lui Da! Vreau! şi mă gândesc acum şi la cartea Dr. Brene Brown – Darurile imperfecţiunii; am descoperit-o când deja parcursesem cale lungă în procesul meu de transformare, dar, citind-o, am retrăit mare parte din ceea ce am experimentat în ultimii ani şi m-a ajutat să-mi dau seama ce mare progres am făcut în ceea ce priveşte curajul de a fi eu, de a-mi asuma autenticitatea şi originalitatea, fără să mai îmi pese de ceea ce ar crede ceilalţi. Pentru că singura judecată care merită efortul este cea divină, în rest e suficient să ne facem treaba cât putem de bine, pentru că oricum vor exista şi nemulţumiţi.

9d3de883ad87a6ec4134e1c3d602416a
Foto link

Dar să revenim la talanţi. Acum câteva săptămâni am fost la biserică. Am mai scris eu că am găsit un preot înzestrat care tare frumos cuvântează şi mie mi se pare că primesc mesaje de la Dumnezeu prin predicile lui; pe acest preot l-am ascultat povestind despre pilda talanţilor, şi în tot timpul în care a vorbit mi se părea că mie mi se adresează şi la fel li s-a părut şi altora. Cu toţii ne-am simţit vizaţi în mod direct, pentru că era despre fiecare dintre noi şi despre cum ne valorificăm darurile, „talanţii” pe care Dumnezeu ni i-a înmânat când am păşit în această lume. M-am simţit aşa pusă la zid, ca şi cum aş fi primit un avertisment: „Fată dragă, ce faci cu talanţii? Îi înmulţeşti sau îi îngropi?” şi în acelaşi timp am simţit un impuls puternic să ies în lume şi să mă apuc să investesc şi să-mi înmulţesc darurile. Şi m-am tot gândit la asta în ultimul timp. Mă întreb de ce ne este aşa de greu să facem asta? Să dăm curs visurilor noastre, să urmăm chemarea sufletului? Ce ne blochează? De cele mai multe ori frica, mai ales frica legată de ce vor crede/spune ceilalţi despre noi. Pentru că am crescut într-o epocă în care „gura lumii” a fost judecătorul suprem şi ne e tare greu să ne desprindem de influenţa sa.

Dar ştiţi ce? Mie nu îmi mai pasă. Pentru că viaţa asta e atât de scurtă încât nu avem timp să dăm socoteală tuturor pentru ceea ce facem şi ceea ce suntem. E prea scurtă să lăsăm să treacă pe lângă noi şanse şi oportunităţi, e prea scurtă să ne fie frică. Şi pentru că astăzi, Venus intră în Peşti, vă invit/provoc să daţi curs dorinţelor voastre, visurilor ascunse, îngropate în copilărie. Fiecare dintre noi are înzestrări, e bun la ceva, însă de cele mai multe ori aşteptăm să ne spună alţii la ce suntem buni. Şi dacă ne îndrumă greşit? Eu vin şi vă spun că nu vom şti până nu vom încerca noi înşine să manifestăm tot ceea ce visăm. Am mai scris despre asta şi insist, pentru că ştiu că suntem mulţi cei care stăm în umbră pentru că nu avem curajul să ne dăm voie să fim. Nici nu ştim ce eliberare şi ce explozie de trăiri minunate putem experimenta. Pentru că sufletul nostru este bine, atunci când noi suntem autentici şi renunţăm la a mai fi roboţei.

O astfel de experienţă am trăit săptămâna aceasta; am primit în dar de ziua mea, de la omul meu drag, un curs de canto. OMG! Eu la canto? Deşi, da, îmi doream să ajung într-o zi să fac şi asta pentru că îmi place mult să cânt. Nu mi-a zis nimeni dacă bine sau nu, dar îmi place să cânt. Şi iată-mă la prima lecţie, plină de emoţie şi entuziasm, dar şi de temeri şi mici demoni care să munceau să mă saboteze şi să mă convingă că nu am ce căuta acolo. Dar, la naiba! eu nu vreau să fac carieră, vreau doar să-mi fac o bucurie, să mă simt bine şi să cânt. Aşa că m-am lăsat purtată şi am trăit un sentiment extraordinar. Mi-am simţit vocea crescând în mine, am simţit cum izvorăşte dinăuntru, din miezul inimii mele şi cum îşi croieşte drum asemeni unui râu învolburat şi izbucneşte cu putere în lume. Doamne, ce senzaţie extraordinară. Parcă abia acum am descoperit că am o voce. M-a umplut de bucurie această întâlnire cu vocea mea lăuntrică şi mi-am amintit iar de talanţi şi mi-a sunat în cap ceea ce declara o concurentă la un concurs de talente – „I don’t wanna die with all this music inside me” (nu vreau să mor cu toată muzica asta în mine). Nici eu nu vreau să mor cu talanţii îngropaţi. Vreau să scot tot din mine: să cânt, să scriu, să dansez, să desenez, să gătesc, să străbat munţi şi mări, să zbor cu parapanta, să ajut pe cei care au nevoie de mine, să mă implic în cât mai multe proiecte în care pot contribui într-un fel sau altul, să dau tot ce pot, acum, în viaţa asta.

Vreau să mă onorez şi să onorez viaţa şi darurile care mi-au fost oferite la naştere. Cum să mă duc înapoi şi să spun: „Ştii, am îngropat talantul, că m-am temut!” Dacă mă gândesc bine, cred că mult mai frică îmi este să ajung în punctul acesta, decât să ies în lume şi să fiu eu.

Voi cum staţi cu talanţii?


Un gând despre “Cum staţi cu talanţii?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.