Simplu de zis, nu? Dar când vine vorba de pus în practică…iţele se cam încurcă. A fost Valentine’s Day şi eu m-am gândit tot weekendul dacă să scriu sau nu despre asta. Până la urmă e frumos că există sărbători în care se celebrează iubirea, fie ele importate sau autohtone; m-au enervat întotdeauna extremiştii, aşa că eu nu militez pentru nici una dintre aniversări, după cum s-a întâmplat zilele acestea pe reţelele de socializare…cu mare dragoste, de altfel.
Aşadar, cum e cu iubirea asta? De cele mai multe ori e subînţeleasă, mai mult decât declarată. Mie una mi-a fost tare greu să rostesc primul „Te iubesc”, poate din cauză că la noi acasă nu se rostise niciodată şi mi se părea că e suficient să fac doar anumite gesturi de tandreţe sau să mă manifest prin tot felul de comportamente frumoase şi bine intenţionate ca celălalt să priceapă că aia e iubirea. Mi s-a părut aşa artificial şi ridicol să scot pe gură acel „Te iubesc!” Apoi l-am spus tot mai des, până a ajuns să mi se pară că e prea des şi că-şi pierde din autenticitate şi din valoare; că de fapt „Te iubescul” ăsta ar trebui să conţină mai mult mister şi mai multă intimitate şi că nu-i şade bine deloc să stea aşa expus pe toate limbile.
Apoi anii au trecut şi eu am ajuns să-mi dau seama că da, îi iubeam pe toţi cei de lângă mine, dar tocmai de aceea – că erau lângă mine şi mie îmi plăcea de mine cu ei acolo. Mă făceau să dau bine în cadru. Şi uite-aşa m-am trezit în mijlocul unei uriaşe crize existenţiale. Adică, cum e Doamne cu iubirea asta că eu nu mai pricep nimic? A fost copleşitor să descopăr cât de mult îi „iubeam” pe ceilalţi în cel mai egoist mod posibil. EU aveam nevoie de ei şi de aceea îi iubeam. Nu pentru ei, pentru talentele lor, pentru unicitatea lor. Nu! Ci pentru mine, care mă puteam bucura de ceea ce ei aveau şi mă puteam declara liniştită (pseudo)fericită.
Ziua în care am înţeles în sfârşit cum e cu „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” a fost începutul unei cumplite depresii pentru că atunci am început să realizez cât de puţin mă iubeam pe mine şi deci, cu atât mai puţin pe ceilalţi. M-am simţit dintr-o dată goală pe dinăuntru, pustiită – „cum adică să-i iubesc ca pe mine? Păi pe mine nu mă iubesc deloc. Mă biciui de când mă ştiu şi mă desconsider şi mă calc în picioare. Nu-i pot „iubi” aşa pe ceilalţi.”
Îmi amintesc un moment în care un iubit de-al meu din studenţie m-a pus în faţa unei oglinzi şi m-a „obligat” să văd cât de frumoasă sunt. L-am considerat tâmpit sau cel puţin orb. Nu ştiam atunci cu câtă recunoştinţă aveam să-mi amintesc acel moment după ani de zile când aveam, în sfârşit, să-mi dau seama ce mult a însemnat pentru mine. E tare greu să începi să te iubeşti pe tine după ce o viaţă întreagă nu te-ai valorizat decât la nivelul ego-ului. E greu să începi să-ţi priveşti cu blândeţe defectele, neajunsurile. E greu să înveţi să te accepţi aşa cum eşti, să nu mai vrei să devii cine ştie ce iluzie cu care ai trăit o viaţă, să nu mai vrei să fii valorizat prin ceilalţi ci să rămâi tu, aşa gol şi vulnerabil şi să fii ok cu asta. E greu să-ţi repeţi în oglindă: „Eşti frumoasă, te iubesc, îmi place de tine!” când, de fapt, nu crezi nimic din ceea ce spui, dar speri…speri că într-o zi chiar o să reuşeşti să te iubeşti.
E greu să renunţi la toate ataşamentele, la toţi cei pe care-i ţineai lângă tine ca să-ţi hrănească ego-ul, să renunţi la a mai primi confirmări din exterior şi să rămâi singurul care îşi dă măsură. E ca şi cum ai rămâne singur pe planetă, asemenea personajelor din Micul Prinţ şi ar trebui să înveţi să trăieşti tu cu tine, să-ţi devii prieten, confident, iubit, copil, mamă, tată, etc. Dar este un test prin care cu toţii ar trebui să trecem. Pentru că eu nu cred că iubirea pentru celălalt este sinceră şi valoroasă, atâta timp cât iubirea de sine este inexistentă sau în stare latentă. Cum să-i poţi accepta celuilalt latura întunecată când tu nu-ţi accepţi ţie nici măcar partea de lumină? Cum să-ţi tolerezi semenii şi să înţelegi că fiecare are călătoria lui de făcut, când tu eşti atât de rigid cu tine şi te pedepseşti în fel şi chip pentru cele mai neînsemnate erori?
Nu cred în iubirea asta roz cu bombonele şi cadouaşe şi floricele, deşi e frumos aşa şi aşa ar trebui să ne fie şi în suflete nu doar în declaraţii. Însă nu cred că cineva mă poate iubi cu adevărat dacă văd şi simt că pentru el însuşi nu manifestă aceeaşi iubire.
După ani întregi de meditaţii, revelaţii, exerciţii, afirmaţii, ateliere de dezvoltare personală, etc., mărturisesc că e un proces lung, greu şi profund transformator acesta al trăirii iubirii de sine, însă acum pot spune cu adevărat că sunt fericită, pot spune cu adevărat că-mi iubesc soţul şi pe cei dragi ai mei, pot declara cu toată credinţa că „I love and I accept Myself and You!”
Nu ştiu să dau o reţetă, nici nu cred că există reţete universal valabile, dar te îndemn ca acum, de zilele iubirii, fie ele româneşti sau nu, să începi cu tine!
Iubeşte-te mai întâi pe tine!
Ana-Maria Negrii 