Ana-Maria Negrii

Am fost acasă de Crăciun, după îndemnul cântecului – I’ll be home for Christmas. A fost ca o incursiune în toată copilăria mea şi, parcă, în toată istoria locului şi mi-a umplut inima de bucurie, de nostalgie şi de drag.

Am călătorit în Ajunul Crăciunului şi pe măsură ce ne apropiam de satele Moldovei îndrăgite, pâlcurile de copilaşi cu trăistuţe legate de gât erau tot mai dese. Unii mai mici şi mai greoi, cu căciulile căzute pe ochi şi abia ţinându-se după ceilalţi; alţii mai sprinteni, mai vioi şi mai nerăbdători să străbată cât mai mult din sat. Cei mai mulţi cu taţii după ei, însă pe ici, pe colo am văzut şi câte o mamă ieşită în poartă şi uitându-se în zare după pruncii uitaţi prin sat la colindat. Feţe bucălate cu obrăjori roşii şi zâmbete zglobii pe feţe, pline de încântare şi de voie bună mergând din poartă în poartă şi împrăştiind această veselie, a naşterii Domnului în toate casele. Luminiţe, aer blând, arome de sărbătoare ne-au făcut călătoria un vis, o poveste. Tare m-am bucurat să văd că încă se mai merge la colindat cu trăistuţa legată de gât, pregătită să primească în schimbul veseliei împărtăşite, colăcei, nuci şi mere.

Mi-ar fi plăcut să prind şi datinile legate de Anul Nou, dar o să reiau doar un text scris mai demult despre acestea şi o să împărtăşesc din pozele făcute de mine într-unul din anii trecuţi la festivitatea care se ţine anual în zilele de dinainte de Anul Nou la mine acasă.

O să vă scriu despre cerb  – obicei pe care îl ştiu de când mi-s pe lume şi pe care l-am îndrăgit mai ales prin mijlocirea părinţilor mei – al tatălui cu precădere. La Târgu Frumos, jud. Iaşi, în fiecare an de la lăsatu’ secului (începutul postului Crăciunului) flăcăii scot dobele şi încep repetiţiile pentru Cerbul de Anul Nou. Noi avem un singur frate, dar cred că dacă primeau şi fete am fi mers toate patru fetele cu „mascaţii” că aşa le spuneam când eram mici. Până la Anul Nou oraşul răsună în fiecare seară de zgomotul dobelor şi pe 30 dec. toata lumea lasă orice activitate şi merge la Casa de cultură să vadă cetele de „mascaţi”.

La fel făceam şi noi – o lăsam pe mămica singură cu toate oalele şi fugeam cu tata să vedem Marele Haos.

La Anul Nou, pe la noi se umbla cu Capra, Cerbul sau Ursul. Dar dintre toate, Cerbul era cel mai popular şi iubit. Cerbul este un obicei străvechi în care se  păstrează şi se reiau an de an, mituri şi simboluri vechi de când lumea. La Anul Nou se spune că se deschid cerurile şi pământul şi spiritele de dincolo umblă libere.

La Anul Nou se îngroapă anul vechi şi toată suflarea se pregăteşte pentru înnoirea anului care urmează. Ritualurile care se ţin acum au legătură cu miturile agrare de trecere de la sezonul rece, infertil la anotimpul fertil în care natura se pregăteşte să renască şi să ne ofere din nou roadele ei. Cele mai multe aveau legătură înainte cu celebrarea zeilor fertilităţii şi evenimentul astral central de care acestea erau legate era solstiţiul de iarnă.

De asemenea, în cadrul acestor ritualuri care marchează o trecere se reia adesea mitul primordial al creării universului în care un personaj pozitiv, de obicei cel mai tânăr, cel mai frumos, cel mai râvnit flăcău trebuia să înfrunte pe zeul răzvrătit, decăzut, care voia să preia cu forţa conducerea şi crea haos şi dezordine. După ce acesta era învins, din trupul său se crea lumea aşa cum o ştim noi cu munţi, mări şi oceane, păduri, etc.

Această bătălie este reluată atât în obiceiurile de peste an, cât şi în ritualuri de iniţiere ale tinerilor care vor să intre în rândul bărbaţilor adevăraţi din comunitate. Pentru asta ei trebuie să moară ritual şi apoi să renască întocmai ca la crearea universului.

Să revenim la Cerb – un ritual în care fantasticul se împleteşte cu credinţa omului simplu în puterea animalului suprem şi bucuria învierii acestuia la viaţă – obiceiul are rădăcini vechi şi este pus în scenă de nu mai puţin de 20-25 de flăcăi. Cei mai mulţi dintre ei îndeplinesc rolul ursarilor, cei care saltă pe ritmul tobelor în jurul personajului central – cerbul, urmează apoi irozii, fluieraşii şi mascaţii.

Cerbul simboliza, în mitologia populară românească, puritatea şi dreptatea iar la vechii traci era simbolul soarelui.

„Şi cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari şi mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cică are una în frunte, de străluceşte ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de cerb, căci este solomonit şi nici un fel de armă nu-l prinde; însă el, pe care l-a zări, nu mai scapă cu viaţă.” – Povestea lui Harap Alb

Personajul central al datinii este „Cerbul“, un animal considerat magic de către oamenii locului (Cucuteni). Acesta moare şi învie în timpul dansului-ritual, spre bucuria cetei de ursari, care slăveşte izbânda vieţii asupra morţii prin salturi viguroase şi strigăte de bucurie. „Odinioară, când cerbul se îmbolnăvea, oamenii se duceau în munţi şi îl rugau pe vraci să coboare mai jos, pentru a-l vindeca. Şi după un descântec numai de el ştiut, acesta animal preistoric, «cerbul» se trezea şi îşi continua viaţa.

Descântecul cerbului nu este ştiut în afara cercului de băieţi. Fiecare flăcău care intră în gaşca cerbului, devine iniţiat şi nu are voie să transmită mai departe, în afară, nimic din cele învăţate de la cei cu experienţă.

„Dobele“ şi zurgălăii alungă spiritele rele

La început de decembrie fiecare flăcău din ceata „Cerbului“ îşi confecţionează singur „doba“ sau toba, din piele de animale, „nu dubită, nu argăsită, pregătită într-un anume fel, numai de ei ştiut”. Pielea se întinde apoi pe o veşcă din lemn (o sferă cu diametrul între 30-50 de cm). Secretul sunetului aşteptat stă însă în meşteşugul cu care flăcăul întinde pielea, căci cu cât aceasta e mai întinsă, cu atât toba va suna mai frumos şi mai puternic. În timpul dansului ritual al cerbului, sunetul dur al „dobelor“ este însoţit de cântecul melodios al fluieraşilor şi de zgomotele asurzitoare ale zurgălăilor, prinşi în două rânduri de curele de-a curmezişul pieptului ursarilor. Legenda jocului spune că sunetele infernale ale clopoţeilor alungă spiritele rele, aşa cum Sfântul Vasile alunga dracii care-l ispiteau în timpul rugăciunii.

Şi culorile sunt importante – roşul simbolizând atât sângele vitejilor vărsat în lupte cât şi viaţa şi renaşterea, iar albastrul – culoarea cerului face legătura cu divinitatea, galbenul – “harul mântuirii noastre”.

Un element foarte important este coiful purtat de flăcăi, foarte frumos lucrat cu mărgele, paiete, ciucuri roşii şi împodobit cu păr de cal. Unele sunt adevărate opere de artă.

Acest coif este acoperit în întregime cu mărgeluţe şi se poate observa cu uşurinţă  simbolul soarelui din centru. Vă daţi seama câtă muncă presupune confecţionarea lor?

Alte personaje:   Moşul şi baba – simbol al strămoşilor de la care s-au preluat obiceiurile şi al respectului pentru aceştia.

Baba

Şi Moşneagul

Ţiganii căldărari – care veneau să pecetluiască descântecul cerbului:

Urâţii, mascaţii simbol al spiritelor din lumea de dincolo sau al forţelor răului:

Cu Cerbul sau cu Capra au umblat moşii, strămoşii, tatăl, fratele meu şi a apucat puţin şi feciorul meu.

Este fascinant cum astfel de obiceiuri se păstrează în unele locuri veacuri întregi şi reuşesc să răzbată indiferent de contextul istoric sau socio-economic, dovadă a puterii şi intensităţii cu care sunt înfipte în subconştientul colectiv ca mijloc de a integra într-un mod constructiv, prin joc şi punerea în scenă ritualică, binele şi răul, lupta dintre lumină şi întuneric, războiul dintre forţele benefice şi malefice care se dă de la începutul lumii.

Îmi doresc să răzbată cu aceeaşi forţă mai departe; în copilărie eram în aceeaşi măsură speriaţi dar şi încântaţi, trăiam acea stare de teamă dar şi curiozitate şi de cele mai multe ori curiozitatea învingea şi reuşeam să ne depăşim teama ca să putem admira jocul magic desfăşurat de flăcăii ursari. Şi acum tresalt de emoţie şi încântare la auzul dobelor. Sper să vă bucure şi pe voi povestea cerbului şi ca să puteţi experimenta măcar puţin din atmosferă, vă las un clip

Sau două

La mulţi ani!