Ana-Maria Negrii

Am o săptămână de când agonizez. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine – aşa nu mai am chef de nimic şi mi-am pierdut entuziasmul şi curg şi mă preling ca un borcan de miere vărsat din greşeală. Şi aşa, în starea asta, ieri dimineaţă trebuia să merg la workshop, la Centrul Gandhi. Nu prea aveam chef, dar era prea târziu să mai anunţ că nu mai merg. Nu cred că mi se ierta. Aşa că mă adun cu greu şi decid că merg. Nu prea îmi convenea ora – 9:00 – prea dimineaţă pentru duminică. Dar tocmai am trecut la ora de iarnă şi am apucat să dorm bine şi să-mi rămână şi ceva timp de cafea în tihnă.

În fine, vine ora şi plec. Pe drum, mă uit în descrierea evenimentului şi văd că acolo scria 10:00. Îndoiala se strecoară în mintea mea, dar o las repede să plece, pentru că oricum era, măcar nu întârziam. Afară, o dimineaţă de toamnă rece dar însorită. Mă bucur de soare, de lumină. Zilele ploioase din urmă îmi întunecaseră minţile, sufletul, viaţa. Nu aş mai fi rezistat încă o zi (mi-aş fi găsit un soare pe undeva).

Ajung. Mă întâmpină acelaşi miros de beţişoare parfumate, aceeaşi atmosferă caldă şi aceeaşi oameni deschişi ca data trecută. Mă bucur că nu am întârziat. Eram numai jumătate din grup. Ne punem pe aşteptat. Trec minute bune peste ora 9 şi nu mai vine nimeni.

A urmat aproape o oră (bonus) de stat la ceai şi la cafea şi de poveşti de dimineaţă aurie de octombrie, după ce confuzia cu ora de iarnă şi cu ora de începere a workshopului a  fost prinsă cu mâţa în sac, scoasă la lumină şi clarificată.

Când, în sfârşit, ne-am adunat, Edo ne-a anunţat că ieşim la plimbare. Am intuit pe unde, încă de când mi-am aruncat ochii pe fereastra bucătăriei şi am zărit printre crengile copacilor pietrele funerare din cimitirul alăturat. Da, prin cimitir.

Printr-o portiţă uitată de timp, pe care nici nu o observi, dacă nu te strădui, am intrat ştrengăreşte toată gaşca şi am început plimbarea matinală prin lumea celor drepţi. Am făcut câţiva paşi şi simţeam că nu-mi ajunge pieptul să respir. Trebuia să fac un efort în plus să fac loc aerului să intre. Îmi simţeam inima pulsând cu putere şi un tremur general m-a cuprins. Mă gândeam că doar nu mi-e frică, am mai umblat prin cimitire, am depăşit asta mai demult, dar fiorul rămânea. Am continuat să urmez şirul de fete despletite umblăreţe printre morminte la primele ore ale primei dimineţi cu oră de iarnă. M-am trezit zâmbind…”ce nebune!”

Îmi place în cimitir. Îmi place să admir monumentele funerare vechi, năpădite de muşchi şi licheni, dar frumoase, potrivite în decor, tăcute şi misterioase. Observ băncuţele puse din loc în loc în faţa mormintelor şi mă gândesc că fiecare dintre noi ar trebui să mediteze faţă în faţă cu moartea de câteva ori pe lună, săptămână, zi. Aşa am prinde mai mult curaj să trăim şi mai mult avânt să ne împlinim visele.

Lumina soarelui de dimineaţă îmi atinge jucăuşă faţa, ici şi colo, printre ramurile copacilor aproape desfrunziţi, şi-mi amintesc că Dumnezeu lasă soarele să lumineze deopotrivă asupra celor buni şi răi, vii sau morţi.

Mă simt bine, împăcată. Mă bucur de liniştea dimineţii şi a morţilor care tac mâlc, însă totuşi îmi vorbesc, amintindu-mi că viaţa e scurtă şi visurile nu se împlinesc singure.

Mă grăbesc să ajung şirul din urmă, însă simţurile îmi sunt atrase în toate părţile – frunze uscate, pietre funerare căzute, pământ umed, miros rânced, o cărare pierdută, nişte trepte uitate de timp şi peste toate, soarele şi lumina lui pătrunzătoare care parcă îmi spune că totuşi viaţa triumfă.

După aşa plimbare, aş începe să fac reclamă cimitirului: „Simţi că nu mai ai chef de viaţă? Nu-ţi vine să te apuci de nimic? Ţi se pare că nu mai ai sens şi direcţie? – Fă o plimbare prin cimitir şi trezeşte viaţa din tine!”

Deja râd! E fascinantă viaţa şi moartea face parte din ea.

Deşi aş mai fi stat, revenim la workshopul nostru despre Scorpion – maestrul vieţii şi al morţii.

Cam din povestea asta cu cimitirul este şi dragul de Scorpion în care tocmai ce-am intrat. Aşa că toată ziua de ieri am învăţat să călătorim în iad ca să descoperim lumina raiului – specializarea scorpionului.

Energia scorpionului se manifestă mai ales la cei care sunt născuţi în acest semn, dar şi în harta astrologică a fiecăruia dintre noi se simte mai mult sau mai puţin influenţa acestui semn, în funcţie de planetele care se regăsesc acolo sau domeniul de viaţă influenţat de acesta. La nivel general, ne afectează cumva pe toţi, când Soarele îţi face trecerea prin ţinuturile scorpionului, în fiecare an.

„Scorpionul adăposteşte în sine o lume lăuntrică intensă, frământată şi foarte complexă. Pasionat, agresiv şi curajos, testează culmile şi abisurile, controlează puterea, distrugerea şi renaşterea. Tinde către extreme, nu-l mulţumesc situaţiile de mijloc. Forţa sa psihică, ieşită din comun, are un puternic impact asupra oamenilor. Se stăpâneşte foarte bine, şi rar poţi ghici ce este în mintea lui. Sensibil la curenţii subterani, presimte pericolele şi intuieşte întotdeauna dorinţele şi intenţiile ascunse ale interlocutorului. Tot ceea ce este misterios, secret, ocult îl atrage. Foarte tenace, dacă îşi pune în minte ceva, uzează de orice mijloace pentru a-şi atinge ţelul.” – Mihaela Dicu, Zodiacul

Explorând adâncimile subteranului poate cădea în capcană şi poate rămâne prins în latura întunecată a personalităţii sale. Însă, cel mai adesea, împins de impulsul de a descoperi absolutul, va căuta mereu să se înalţe, să găsească divinitatea şi astfel să renască asemenea păsării Phoenix. Niciodată nu trebuie subestimat un scorpion, capacitatea sa de regenerare este extrem de suprinzătoare. Cu toţii putem învăţa această lecţie a renaşterii. Niciodată, nimic nu e atât de negru, încât să nu te poţi ridica să o iei de la capăt, iar un Scorpion ştie asta mai bine ca nimeni altcineva.

Aşa că vă urez Happy Scorpio Days şi dacă vreţi să aflaţi mai multe despre ce face scorpionul în harta voastră natală completaţi formularul ataşat şi ne auzim curând.