Dracul nu e niciodată chiar atât de negru…

Mi-a venit o idee nebunească şi am evitat mult timp să scriu despre ea, gândindu-mă că poate fi greu de acceptat. Dar a stăruit în mintea mea şi iată că azi mi-am zis că: „de ce nu?”

Am urmărit cum s-a transformat atitudinea mea de-a lungul timpului în ceea ce priveşte experienţele mai dificile. Slavă Domnului, nu am avut de trăit la viaţa mea cine ştie ce evenimente majore şi deosebit de grele, dar au fost destule momentele în care m-am simţit deznădăjduită şi mi-a venit să abandonez. Şi o dată cu trecerea anilor, am trecut şi eu de la revoltă, furie, enervare, tristeţe, supărare, etc. la întâmpinarea lor cu întrebarea: hmmm, oare de ce se întâmplă asta şi ce am eu de învăţat de aici? Cum mă poate ajuta să cresc această experienţă?

Am ajuns astfel să trec mai conştient prin ele şi inclusiv în relaţii, să am altfel de discuţii cu oamenii şi să-i văd mai degrabă ca pe o proiecţie a ceva din interiorul meu, decât ca pe nişte indivizi porniţi să-mi facă mie rău dinadins.

Am observat apoi în jurul meu că oamenii se feresc cât pot de experienţete de viaţă negative (e şi normal – nici un om sănătos la cap nu s-ar arunca intenţionat într-o fântână) şi atunci când sunt puşi în situaţia de a le trăi, de cele mai multe ori, se lasă copleşiţi, dărâmaţi, distruşi şi cu greu sau aproape deloc nu văd că, de fapt, acele experienţe sunt cele care îi transformă în persoane mai puternice, mai valoroase, mai mature, mai frumoase.

Dacă ne gândim la procesul de învăţare, acesta cuprinde în mod firesc partea de teorie – informaţiile, cunoştinţele care îţi spun că lucrurile se întâmplă într-un anume mod şi partea de practică, în care luăm teoria şi vedem cum se aplică în viaţa reală, rezultând experienţa directă şi astfel, săvârşindu-se învăţarea.

Dacă ar fi să ne gândim la un exemplu, îmi vine în minte toleranţa (probabil din cauză că încă mai pic examenul la această lecţie) – învăţăm despre toleranţă că înseamnă, într-o anumită accepţiune, „faptul de a tolera; îngăduință, indulgență”. Adică a-i tolera, îngădui pe ceilalţi, chiar dacă nu întotdeauna au aceeaşi imagine despre viaţa ca a noastră, chiar dacă aleg să-şi desfăşoare existenţa în alte moduri decât noi, chiar dacă fac alte alegeri decât ale noastre.

În teorie ştim asta. Când vine vremea de pus în practică, bineînţeles că asta se va face în prezenţa unor persoane şi situaţii de viaţă diferite de concepţiile şi credinţele noastre ceea ce, bineînţeles, ne poate irita, ne poate face să nu ne simţim bine, confortabil, ci tensionaţi, nervoşi, dar nu poţi învăţa toleranţa lângă cineva pe care îl accepţi în totalitate, ci lângă cineva care este diferit.

Cred că s-a înţeles ideea. Dacă privim viaţa în ansamblu, ne dăm seama că învăţarea şi progresul vin mai degrabă din experienţele dificile decât din cele liniare, repetitive şi într-o oarecare măsură, plictisitoare? Adică şi aceste momente sunt necesare, dar marile salturi le facem când tragem din greu.

serpi-incolaciti-Lexus

Pe principiul nu exista lumină fără întuneric, bine fără rău, progres fără efort, am ajuns să mă întreb într-o zi dacă nu cumva Dumnezeu a făcut un fel de înţelegere cu diavolul şi i-a trasat ca sarcină principală „ducerea în ispită” a oamenilor spre creşterea, evoluţia şi mărirea lor. Şi dacă nu cumva, între ei doi nu există nici o luptă, ci lucrează împreună de la începutul veacurilor, în birouri vecine şi din când în când se mai întâlnesc la şedinţe să stabilească strategii de dezvoltare a umanităţii. În acest caz, mă întreb, dacă nu cumva, „ăl cu coarne” n-ar trebui felicitat pentru rolul ingrat pe care şi l-a ales. Sau poate a pierdut un pariu şi s-a ales cu lista de sarcini mai nefastă.

De-a lungul vremurilor, sfinţii şi-au primit sfinţenia trecând prin tot felul de suferinţe (ispite) şi luptând cu ele, depăşindu-le, de multe ori cu graţie dar şi cu efort. Sfinţenia lor nu ar fi fost posibilă fără raportarea la experienţele dificle, fără eforturi, fără greutăţi, fără partea întunecată a vieţii.

Aşadar, recapitulăm: învăţarea vine din experienţă, cu cât mai dificle sunt provocările, cu atât mai mare progresul.

Şi atunci, de ce oamenii evită să se implice în situaţiile mai grele, de ce fug de responsabilităţi, de ce refuză să-şi trăiască viaţa, de ce aleg calea călduţă şi sigură? Instinctul de supravieţuire, nevoia de securitate pot fi explicaţii plauzibile, însă nesatisfăcătoare.

Frica este de cele mai multe ori emoţia care ne paralizează sau ne face să reacţionăm în cele mai neplăcute moduri. Şi care ne îndepărtează de la calea inimii noastre. De câte ori nu am amânat sau încetat proiecte personale din cauza fricii? Câţi dintre noi nu fac activităţi care nu le aduc nici o bucurie doar pentru că nu au curajul să se apuce de ceea ce visează în secret, tot de frică? Câţi nu visează că vor schimba lumea şi vor deveni faimoşi, dar în timpul acesta, merg cuminţi la birourile corporaţiei şi muncesc pentru alţii care schimbă lumea?

Încă de mici suntem învăţaţi să alegem calea uşoară şi apoi ne obişnuim aşa şi fugim ca dracul de tămâie când dăm cu curul de greu. Dar cum ar fi dacă, acolo unde ar fi mai greu am sta să luptăm?

Am învăţat şi cred că mulţi ca mine, că nu experienţele sunt cele asupra cărora trebuie să decidem, ci atitudinea cu care le primim. Viaţa este o curgere, fiecare dintre noi este un râu care curge şi în curgerea noastră dăm de tot felul de bolovani, obstacole, dificultăţi. Nu ne putem opri, dar putem analiza situaţia şi putem căuta calea prin care să ieşim cel mai bine din ea.

Unul din cele mai bune moduri de a ne antrena să vedem lucrurile altfel este să analizăm de fiecare dată ce-am învăţat din ceea ce am trăit: dintr-o ceartă cu şeful sau cu mama, dintr-un accident de maşină, din trădarea unui iubit, dintr-o concediere, din pierderea unui om drag, etc.

Exerciţiu: Luati o foaie şi un pix şi faceţi o listă cu cele mai urâte trei experienţe trăite în ultima perioadă. Răspundeţi pentru fiecare în parte la următoarele întrebări:

  • Ce anume nu mi-a plăcut din această experienţă şi de ce?
  • Care este lecţia ascunsă din această întâmplare?
  • Puteam să acţionez altfel? Cum?
  • Ce-am învăţat trecând prin această situaţie?
  • Privind în urmă, de ce este bine că s-a întâmplat aşa şi nu altfel?

Vă provoc să vă suflecaţi mânecile şi să treceţi la treabă! „Dracul nu e chiar atât de negru”- şi cred că există un adevăr în asta. Cu inima deschisă şi cu toată dragostea bucuraţi-vă când vă este greu pentru că acesta este modul în care Dumnezeu ne ajută să devenim mai buni, mai valoroşi, mai frumoşi!

Viaţa nu se întâmplă spre răul nostru, ci spre creşterea şi dezvoltarea noastră!

Spor!


2 gânduri despre “Dracul nu e niciodată chiar atât de negru…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.