Ana-Maria Negrii

– Ce ţi-ar mai plăcea să faci? mă întrebă el într-un târziu de seară de vară.

– Aş vrea să zbor! am răspuns eu, visând cu ochii deschişi la o zi îndepărtată când în sfârşit voi găsi timp şi pentru asta.

….

– Hei, mâine zburăm! mă smulse el din navigatul feisbuchist fără sens şi fără noimă, după câteva zile de la prima conversaţie.

– Ce? Cum? Ce zburăm, unde? Aşa de repede? Adică, trebuia să fie undeva, cândva. Dar el a trecut pe lista lui şi a căutat până a aflat.

Eu, luată prin surprindere, mi-am simţit inima cum bate cu putere şi am trecut repede printr-un vălmăşag de emoţii. Habar nu aveam la ce să mă aştept. Îmi plac surprizele, dar am nevoie şi să ştiu ce urmează, pe paşi. Acum nu puteam vedea nimic înainte.

Am respirat adânc de câteva ori şi m-am gândit că „OMG, o să zbor!”

Dar până să zbor, aveam de urcat ditamai muntele – Via Ferrata – Cheile Turzii. Pfiuu, m-am descurajat complet. Adică, maşină nu este până acolo? Ba da este, dar cred că acum de fiecare dată aş alege muntele şi mă bucur că l-am ales de prima dată. Nu ştiu dacă din maşină puteam face aşa fotografii

E greu de descris în cuvinte ceea ce am trăit în ziua în care am zburat, după ce am luat în piept muntele. Rămâi aşa, într-un fel de muţenie sacră, ca şi cum ai intra într-un cerc secret şi ţi s-ar încredinţa o taină pe care şi dacă ai vrea, nu ai putea să o spui mai departe. Trebuie să fii acolo, călare pe munte, pe vânt, ca să înţelegi.

O să scriu totuşi despre ce m-a învăţat această zi în care am zburat. Pentru că a fost plină de lecţii şi mesaje.

„Călătoria de o mie de mile începe cu un singur pas.”

Lao Tzu

• În primul rând, dacă mai aveam vreun dubiu, acum ştiu clar: Viaţa te ia mereu pe nepregătite! Nu există un timp, un moment în care să fii complet informat, dotat, pregătit pentru ceea ce urmează. Uite-aşa, stai liniştit la birou şi te dai pe net şi dintr-o ferestruică sare un mesăgel: „mâine zburăm” Ce faci? Zici nu, pentru că nu eşti pregătit?
• Când viaţa te ia pe nepregătite, fii pregătit să faci primul pas. Aşa am gândit cu o seară înainte când toate emoţiile mi se învălmăşeau în gât: „mă duc acolo şi fac primul pas” şi apoi văd eu ce se întâmplă.
• Trezeşte-te mereu gata de aventură! – habar nu aveam la ce mă duc, dar dimineaţa eram ca un copil. Emoţionată dar super entuziasmată. Ştiam că voi avea o zi senzaţională, magnifică, extraordinară. Cum ar fi să ne trezim aşa în fiecare zi?
• Ai încredere în tine! Şi în corpul tău! Poţi mult mai mult decât îţi închipui. Urcuşul pe Via Ferrata începe oarecum blând, cu unele pusee de efort pe ici pe colo, cât se te infuzeze cu adrenalină şi să-ţi dea avântul necesar. Apoi, nici nu-ţi dai seama când eşti deja căţărat pe perete şi urci voiniceşte mai sus, tot mai sus. Şi apoi ajungi în punctul în care simţi că-ţi vine să dai înapoi. Însă atunci e momentul să îndrăzneşti, să ai încredere în tine şi să faci pasul. În acel moment descoperi o parte din tine despre care credeai că nu există. E ca şi cum ţi-ai descoperi superputerile! Braţele îţi tremură, coapsele la fel, în josul tău e hăul, în sus nu se vede nici un capăt, simţi că eşti blocat la infinit într-un punct fără scăpare. Te întrebi- „cine dracu m-a pus să mă sui acolo şi cum naiba mă dau jos?” Însă îţi dai repede seama că înapoi n-o mai poţi lua, hăul care se întinde la picioarele tale e complet descurajant. Aşa că tragi aer adânc în piept, îţi înfingi picioarele cu putere în peretele de care stai agăţat, strângi din dinţi şi te împingi în sus. Pentru că poţi mai mult decât îţi închipui. Când crezi că e cel mai greu şi nu mai poţi, şi-ţi vine să renunţi, atunci e nevoie doar de un zvâc şi o nouă călătorie începe – una de supererou cu superputeri! Cred că atunci când am născut m-am mai simţit aşa.

• Impossible is nothing – ooo, daaa! Aşa un sentiment de împuternicire trăieşti după ce te iei la trântă cu muntele şi reuşeşti să te urci pe creasta lui şi să-i admiri frumuseţile de-acolo, de sus, că nimeni nu te va mai putea convinge că există ceva ce nu poţi face.
• Dar mult mai profund se simte recunoştinţa şi umilinţa. Acolo sus nu poţi fi decât recunoscător pentru viaţă, pentru natură, pentru bolta nesfârşită a cerului, pentru vânt şi pentru soare, muntelui care te-a primit cu drag în îmbrăţişarea lui, trupului tău care te-a purtat spre înălţimile ameţitoare, celor care te-au ghidat pe traseu, prietenilor, lumii întregi, lui Dumnezeu.

Şi cu toată această trăire în suflet am ajuns sus pe platou de unde urma să-mi iau zborul. Eram ca un copil, inima îmi tresălta plină de emoţii; cu un zâmbet uitat pe faţă, ascultam indicaţiile băieţilor de la skyfly ca într-un vis.

Şi în soarele arzător al unei minunate zile de vară am alergat câţiva paşi până nu am mai simţit pâmântul sub picioare.

„O, Doamne! Zboooooor!”

Nu-mi vine să mă aventurez să vă descriu ce-am trăit acolo sus. Pot doar să vă încurajez să aflaţi singuri, pentru că oricât m-aş strădui, cuvintele nu pot cuprinde intensitatea, emoţia, vibraţia acelor clipe.

Dar o să scriu iar despre detaşare – o lecţie atât de preţioasă, aceasta a privitului de sus. Totul e mic de-acolo de sus: lumea, oamenii, viaţa, ego-ul, problemele de zi cu zi. Totul e mic. Şi tu eşti deasupra. Şi nimic nu mai pare atât de greu. Şi te cuprinde un entuziasm fără limite şi o poftă fără margini pentru trăit, pentru iubit, pentru gustat fiecare moment, oricât de neînsemnat, din viaţa aceasta atât de scurtă. Nici o clipă nu merită risipită în uitarea de sine.

Când simţi că te pierzi în mărunţişurile de fiecare zi, închide ochii şi urcă-te pe un munte, întinde-ţi aripile şi zboară!

Acolo sus am realizat că atât de puţin am trăit şi că atât de mult mai este de experimentat din viaţa aceasta, încât nu-mi mai pot permite să nu pot, să nu vreau, să nu ştiu.

Mulţumesc cu recunoştinţă tuturor celor care au făcut posibilă această minunată experienţă şi recomand cu tot sufletul să vizitaţi Cheile Turzii şi să-i căutaţi pe băieţii de la skyfly.ro