Cum ne învaţă Moartea despre Viaţă

Duminică de iulie, undeva prin mijlocul ţării. Călătoresc cu trenul, mă întorc la Cluj. Şi mă gândesc de vreun ceas că ar trebui sa scriu ceva pentru blog. Că l-am cam neglijat. Da, dar ce sa scriu? Nu-mi vine nimic. „– Deschide laptopul si scrie! O să-ţi vină!” Îmi răspunde cealaltă voce din cap.

Bine! Îl deschid.

Am fost acasă. ACASĂ. Acolo unde m-am născut şi am copilărit. S-au împlinit şapte ani de când bunicul meu nu mai e fizic aici cu noi. Şapte ani. O clipă… O veşnicie…

Bunicul meu a fost primul om drag şi apropiat cu care am trecut prin acest proces al morţii. Când eram mică, mă temeam cumplit de morţi şi de murit. Când aflam de cineva care murise (în orăşelul nostru se ştia aproape fiecare mort), gândul morţii mă teroriza săptămâni în şir. Pe unii dintre cei care mureau, copii sau tineri de vârsta mea, îi visam, mi-i închipuiam ascunşi pe după perdele noaptea, veniţi să mă chinuie şi să-mi chinuie visele. Mă înspăimântau în cel mai groaznic mod şi era teribil de greu pentru că nici nu aveam cu cine să povestesc despre asta. Mă gândeam cu groază cum ar fi dacă cineva apropiat ar muri şi ar trebui să particip la ceremonia de final. Îmi imaginam că aş fugi şi m-aş ascunde, oricât de ruşinată aş fi de asta. Trăiam o frică pe care o simţeam visceral şi eram convinsă că nu aş putea face faţă unui astfel de proces.

Şi iată că s-a întâmplat. Bunicul meu, pe care, în inocenţa copilăriei mele, îl consideram un fel de zeu nemuritor, a murit.

Spunea cineva odată: „în viaţă, moartea este singura cu care nu poţi lupta.” Da, sentimentul este de abandon – te predai, îţi pleci capul, îţi laşi braţele să atârne pe lângă corp, te laşi moale şi-ţi simţi lacrimile şiroind, le simţi gustul sărat şi-ţi dai seama că pentru moarte nu ai nici o soluţie.

Oamenii mor. Şi primul lucru pe care l-am învăţat când a murit bunicul meu a fost că nu mai are sens să mă mai lupt cu acest adevăr. Este ceva ce nu pot schimba. Însă pot învăţa să accept asta. Să mă împrietenesc cu acest gând.

Moartea bunicului meu mi-a predat de-atunci nenumărate lecţii.

În primul rând m-a învăţat să spun „TE IUBESC!”

Oricât de trist ar părea, bunicul meu este prima persoană din familia noastră căreia i-am spus, cu cuvinte şi cu voce tare „te iubesc”. Nu se obişnuia la noi să se declare sonor iubirea. Era subînţeleasă. Şi eu am crescut crezând că e doar un artificiu în filmele americane.

Însă atunci când tataia se pregatea de marea trecere, l-am ţinut de mână şi am gândit, aşa, americăneşte: „în nici un caz eu nu-l las să plece fără să-i zic că-l iubesc. Trebuie să audă asta”. Aşa că, deşi mi se părea foarte ciudat şi oarecum artificial, i-am zis. I-am zis că-l iubesc. Am ştiut că a înţeles pentru că m-a strâns de mână. Nu mai vorbea şi era semi-lucid în ultimele lui zile, dar strângerea lui de mână este un moment pe care îl voi purta veşnic în suflet. Sunt recunoscătoare pentru această lecţie. De atunci am început să le spun tuturor celor dragi că-i iubesc, oricât de ciudat li se pare unora dintre ei.

Un alt moment frumos legat de moartea lui este legat de zilele de priveghi. Am râs în acele zile aşa cum rareori în viaţă am putut râde. Am râs amintindu-ne de el. Era un om mare cu suflet de copil. Deşi se străduia să fie serios şi sever, era pus pe şotii şi ne făcea mereu să râdem. Toate momentele frumoase au revenit atunci în lumină, toate zâmbetele, toate bucuriile, tot ce-a însemnat el mai frumos şi mai minunat. Atunci am înţeles că moartea este tot o celebrare a vieţii. Şi Moartea este cea care îţi pune un fel de pecete pentru eternitate – pecetea amintirilor pe care le păstrează cei care rămân şi prin acele amintiri treci, de fapt, în eternitate.

Îmi amintesc că nu am putut plânge zilele acelea. M-am străduit. Dar nu am reuşit. Poate şi pentru că el mereu ne spunea că nu vrea să plângem la moartea lui. Că să chemăm lăutari şi să ne bucurăm că lui îi place veselia şi nu vrea să ne vadă plângând. Dar în acelaşi timp, aveam aşa un sentiment că e ok. Că nu am de ce să-l plâng. Că sufletul lui e împăcat.

L-am visat şi pe el, cum visam eu morţi de obicei. Am fost şi speriată. Mă speria gândul că aş putea să-l văd, să-i văd spiritul şi ce m-aş face? Aş fi înspăimântată. Nu vedeam dincolo. Apoi spaima a început să scadă până a rămas doar dorul. Pentru că dorul este singurul care rămâne. Dorul acela neostoit, neîmpăcat, uşor amar şi resemnat. Acel dor nu trece.

Dar moartea cuiva drag te transformă încet-încet. Şi acum, la ani distanţă, încă învăţ despre murit, despre iubit, despre ce contează cu adevărat şi merită preţuit şi ce nu.

Moartea ne învaţă să trăim mai frumos, să fim mai buni, să le spunem celor dragi că-i iubim, să ne preţuim pe noi înşine mai mult, să fim curajoşi şi să îndrăznim să participăm mai mult la actul vieţuirii, să explorăm, să ne manifestăm. Moartea ne învaţă Viaţa!

Cred că asta este şi esenţa cultului legat de morţi. Îi pomenim, le păstrăm amintirea, îi comemorăm şi-i prăznuim în cinstea vieţii – a lor, prin amintirile despre ei şi a noastră prin onorarea şi manifestarea trăirilor noastre într-un mod autentic.

Bunicul meu şi moartea lui m-au învăţat că muritul nu este o tragedie. Este doar un proces care ţine mai ales de planul fizic. Într-un fel, m-a ajutat să mă pregătesc pentru asta şi să înţeleg că totul face parte dintr-un circuit mult mai amplu al naturii, al universului. Nimic nu moare. Totul se transformă. Şi aşa e firesc să fie.

La şapte ani distanţă, întâlnirea avută cu tataia a venit să-mi confirme că viaţa e minunată, că Dumnezeu este iubire şi că merită să străbaţi jumătate de ţară ca să primeşti un astfel de mesaj.

Într-o seară de vară caldă şi tihnită, un fluturaş minunat s-a aşezat curajos pe mâna mea. Am stat nemişcată ca să nu-l sperii şi să-l pot arăta şi copiilor. Doar că fluturaşul era oricum, numai speriat nu. Timp de jumătate de oră ni s-a aşezat în palme, pe umeri, pe piept, pe buze, în chip de sărut, în păr, mutându-se de la unul la altul şi dându-ne de veste că cineva, din altă lume ne salută, ne iubeşte şi ne ocroteşte. Mulţumesc tataia! Te iubesc!

pizap


Un gând despre “Cum ne învaţă Moartea despre Viaţă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.