Duminică dimineaţa. Linişte. De fapt cântă un cântec. David Gray – Sail away. Pe repeat. Îmi beau cafeaua (pe care nu ar trebui sa o beau), mă pregătesc să merg la a doua zi de iniţiere în terapia cu îngeri cu Delia.
Sunt aşa, nicicum. În ultima vreme am tot fost în carusel. Mă învârt la nesfârşit şi trec prin tot felul de stări şi cumva sentimentul este că nu-mi mai aparţin. Şi e ca şi cum mă întorc mereu în acelaşi punct şi o iau de la capăt. E ca în filmul Ziua Cârtiţei şi am aşa o stare de nervozitate continuă pentru că vreau să ies din cerc şi nu ştiu pe unde.
În acelaşi timp n-aş putea spune că mă plictisesc. Viaţa bate filmul. Aş putea face un film sau aş putea scrie o carte. Dar cred că aş rescrie istoria personală a milioane de oameni. Deci, care-i sensul?
Da, dar „durerea mea e cea mai mare” – spunea Cioran. Pentru că da, avem tendinţa de a ne vedea mereu buricul pământului, centrul Universului, ceea ce într-un anumit sens chiar suntem. Şi chiar ar da roade această viziune dacă nu ar fi sub influenţa ego-ului.
Ieri, într-una din meditaţiile făcute cu Delia, Arhanghelul Jeremiel ne-a ajutat să ne înălţăm şi să ne privim viaţa de sus. Am avut un sentiment de „micime”. M-am văzut de undeva de sus, mi-am văzut preocupările mărunte şi neînsemnate, m-am simţit ca un fir de praf. Cum mă trezesc eu dimineaţa şi fac una, alta, mă zbat cu tot felul de mărunţişuri şi apoi, la capătul zilei, îmi dau uneori o importanţă care e doar în mintea mea.
Desigur că sunt importantă şi că sunt copilul iubit al lui Dumnezeu şi că am o menire şi că aceasta poate fi doar să zâmbesc oamenilor pe stradă, dar uneori ma iau prea in serios si prea tare mi se pare ca durerea mea e cea mai mare. Si exercitii de acestea de conştientizat că suntem o picătură de apă într-un ocean mi-s utile- mă aduc cu picioarele pe pâmânt. Ceea ce am şi făcut. Pe seară, la întoarcere, am treversat parcul mare desculţ; tălpile mele au gustat cu nesaţ pământul, iarba moale. Când m-am încălţat, tălpile îmi vibrau de furnicături plăcute. Am resimţit aceeaşi senzaţie dimineaţă când am coborât din pat. Minunat.
Mda. E bine să-ţi aminteşti uneori că nu eşti decât un fir, un bob, o picătură. Te readuce cu picioarele pe pământ.
Într-o dimineaţă, la sfârşitul sesiunii de yoga, am rămas în poziţia cadavrului (shavasana). Şi m-am trezit gândindu-mă la moarte. Cu detaşare. Pentru mine moartea nu mai este ceva de speriat. E ceva ce face parte din viaţă, din evoluţie, din transformare. Dar mă gândeam la ce rămâne în planul fizic după ce mori. Oamenii te plâng o vreme, îşi mai amintesc de una alta, unii te pomenesc de bine, alţii te înjură, mai mănâncă o colivă, mai un parastas şi apoi, dacă nu eşti cine ştie ce personalitate creatoare care să lase în urmă ceva pentru studiul posterităţii, dispari în neant asemeni unui fir de praf.
Mi-a prins bine să meditez la asta. A fost ca un discurs motivaţional. M-a împins să ies afară, în lume, să acţionez, să mă zbat, să fac ceva măreţ. Însă cu sentimentul umilinţei în suflet, pentru că la urma urmei (cum zice tata mereu şi eu mă tot întreb când e urma urmei ăsteia) nu sunt decât un fir de praf. Dar unul care contează.
(Mi se întâmplă de multe ori să vreau să scriu despre chestii concrete şi ajung să scriu bazaconii. Acum e una din acele dăţi, dar sunt bazaconiile mele şi le iubesc. Şi o să le public şi pe blog pentru că e blogul meu şi scriu ce vreau pe el.)
Ana-Maria Negrii 