Ana-Maria Negrii

Începând din adolescenţă am avut tendinţa de a mă împrieteni cu uşurinţă cu viciile. Am băut, am fumat (nu numai ţigări), am exagerat în multe privinţe. Acum, privind înapoi, îmi dau seama că au fost teste prin care am avut de trecut – coborâri pe trepte ale infernului, pentru a putea preţui apoi paşii făcuţi înapoi în lumină. Şi, oricum, cred că e o etapă prin care toţi am trecut la un moment dat, cea a explorării zonei interzise.

La un moment dat, undeva prin facultate, am descoperit jocurile pe calculator – cele de strategie şi RPG (Role Playing Game) mă fascinau. Unele le aveam şi le jucam în cămin, pentru altele mergeam la internet cafe. Zile şi nopţi nemuncite, nedormite de evadat într-o lume fantasmagorică în care, oricât era de greu, reuşeam să progresez, să devin din ce în ce mai bună, trăind astfel iluzia unui succes asemănător cu fumul unei ţigări, pierdut în aer.

În unele dezvoltam oraşe, civilizaţii şi cuceream tot ce era de cucerit, în altele eram un erou singuratic ce lupta cu tot felul de monştri, din ce în ce mai puternici şi mai fioroşi.

Atât de absorbită eram şi atât de mult îmi doream să trec de la o etapă la alta cât mai repede, încât o dată am chiulit de la servici, minţind în mod ruşinos că sunt grav răcită. Şi acum mă ruşinez când îmi amintesc. Dar atunci, aveam de găsit nu ştiu ce artefact şi de trecut la nivelul următor. Pfiuu!

Au urmat apoi jocurile online – Triburile şi jocurile de pe facebook. Cu atât mai fascinante. Aici nu mai eram singură, erau oameni interconectaţi cu care puteai povesti, cărora le cereai ajutorul. Cu unul dintre ei am avut o „relaţie” de mai bine de un an de zile. Povesteam pe chat şi despre joc şi despre vieţile noastre. Nu l-am văzut în viaţa mea la ochi, habar nu am cum arată, era un nickname într-o fereastră de net.

Am făcut parte şi eu din gaşca celor care-şi puneau ceasul să sune ca să dea nu ştiu ce atac organizat pe triburile sau să culeagă recolta de castraveţi pe farmville. Doamne fereşte! Mă ia cu tremurici când mă gândesc cât timp am pierdut în această lume virtuală. Bine că s-a terminat.

Dar, sunt imagini, expresii, situaţii care şi acum mă duc cu gândul la jocurile pe calculator.

De exemplu, sunt situaţii în care simt că lumea cu tot tumultul ei mă copleşeşte, că nu mai am ieşire dintr-o situaţie stresantă, că nu găsesc rezolvarea unei probleme. Şi atunci în capul meu se aude: „Abandon ship, abandon ship!”, întocmai ca în jocurile în care te-ai dus insuficient de pregătit la luptă şi ţi-o iei de nu te vezi şi singurul lucru care-ţi mai rămâne de făcut este să abandonezi.

Alteori, mă trezesc meditând la câte un aspect din viaţa mea şi trăiesc aşa o pace profundă şi mă aud spunând: „this region is at peace” – replică dintr-un alt joc, asociată împlinirii tuturor misiunilor şi învingerii tuturor duşmanilor.

Alteori mă trezesc asemănând etapele din joc cu cele ale vieţii şi mă ajută să suprapun cele două imagini. În momentele în care am de trecut prin situaţii dificile şi-mi vine să „abandon ship”, îmi amintesc despre cum eroul din joc devine din ce în ce mai puternic şi acumulează din ce în ce mai multă experienţă luptând cu monştri din ce în ce mai puternici. Uneori moare – o dată, de două ori, de mai multe ori până devine suficient de puternic încât să învingă fiinţele de nivel superior. Apoi ajunge atât de experimentat încât le învinge cu foarte multă uşurinţă. Dar apar altele, şi mai puternice şi o ia de la capăt.

La fel şi în viaţă, pe măsură ce treci etape şi devii din ce în ce mai experimentat şi sigur pe tine, vin alte teste care te provoacă, te enervează, te împing spre abandon, dar, de fapt, menirea lor este să te înalţe la nivelul următor, să te ridice, să te facă mai puternic.

Privind din unghiul acesta, am învăţat să mă deschid în faţa experienţelor dificile, să le privesc altfel, cu simpatie, şi aproape să le caut, să le provoc. Pentru că nu există evoluţie fără provocări.

În liceu, aveam un domn profesor de filosofie tare simpatic, dar aşa timid şi retras. Însă când mă gândesc la el, ştiu că pentru mine a fost un înger trimis de Dumnezeu. Într-o vreme în care eram tare rebelă şi autodistructivă şi fără speranţă, considerând că viaţa nu merită trăită, el a venit într-o zi şi m-a întrebat: „Şi dacă e un joc?” Dacă e un joc şi ai de trecut fiecare nivel în parte, bucurându-te în acelaşi timp de călătorie?

Atunci a fost prima dată când am privit altfel lucrurile. Mi s-a părut că pot aborda viaţa ca un joc, că pot înainta prin ea fără încrâncenare, cu mai multă seninătate, cu mai mult umor şi cu mai multă poftă de aventură; şi de luptat cu „monştrii” întâlniţi în cale.

 

Până la urmă jocurile pe calculator sunt făcute de oameni, care trăiesc vieţi şi se inspiră din ele atunci când creează.

Întocmai ca într-un joc, creştem, acumulăm bogăţii, învingem monştri ca să răzbim, abandonăm, murim şi renaştem din propria cenuşă, ne integrăm în grupuri sau acţionăm de unii singuri, primim şi oferim la rândul nostru ajutorul, facem alianţe şi ne facem şi duşmani.

Viaţa este un joc, însă e cu atât mai fascinantă cu cât e unul viu, adevărat, provocator, plin de emoţie, entuziasm, adrenalină. E din ce în ce mai greu de urcat fiecare nivel, dar cât de satisfăcătoare recompensele!

Am ales acest joc! Celelalte au rămas în urmă, iluziile nu durează.

Vă doresc să ieşiţi câştigători din jocul care este VIAŢA!