Ana-Maria Negrii

…să plec în lume.

Sau să mă urc pe-un vârf de munte şi să rămân acolo în contemplare până la sfârşitul veacurilor.

Să mă arunc în mare şi să mă contopesc cu respiraţia ei.

Să fac un salt până la nori să să mă culcuşesc într-unul dintre ei, cel mai pufos şi mai alb.

Să dansez până ce-mi simt inima sărindu-mi din piept.

Să dorm şi să visez visurile lumii de la începuturi şi până la sfârşit.

Să zbor.

Să mă afund într-o pădure până în inima ei şi să rămân acolo, iar copacii să-mi fie maeştri. Să învăţ de la ei să stau drept, să accept ceea ce vine spre mine şi să nu mai lupt cu ceea ce nu poate fi schimbat.

Să mă întind în iarbă, în iarba lumii, să-i simt mirosul verde crud, mirosul de viaţă, de viu şi să simt adierea vântului mângâindu-mi pielea, fiinţa. Să aud gâzele zumzăind (când eram mică mi se părea că de fapt ele zic încontinuu „Dumnezeu” atunci când zumzăie. Mai cred asta şi acum. De aceea când stau în iarbă şi aud gâzele zumzăind e ca şi cum aş sta în braţele Lui).

Să pătrund liniştea unei biserici vechi, să-i simt mirosul de piatră trecută prin timp, să adulmec poveştile dintre zidurile ei, să trăiesc miile de emoţii mărturisite pe băncile ei.

Să gust lumina unei dimineţi de vară, să o las să-mi pătrundă fiinţa, la început timid, cu paşi inceţi, dar siguri şi apoi să o las să mă inunde şi să simt că nu-mi ajunge trupul să o simt.

Să râd. Să râd cu inima, cu ochii, cu sufletul, cu trupul.

Să strig! Să-mi strig neputinţele, frustrările, furia nemărturisită. Să urlu din toate puterile, până iese tot din mine şi apoi să cad frântă şi să mă bucur de golul rămas.

Să evadez! Să fug din lumea asta, să-mi caut alta mai colorată şi mai jucăuşă, mai neserioasă şi mai pusă pe şotii.

Să nu mai fiu sau să fiu una cu nemărginirea. Să renunţ la călătorie, să mă aşez pe marginea drumului ca un drumeţ obosit de lunga cale străbătută şi să rămân acolo. Să nu mai vreau nimic, să-mi fiu de ajuns, să-mi fie de ajuns clipa.

Să cobor în fundul pământului, să-mi înfing rădăcinile în nemişcarea lui, şi să mă hrănesc cu seva puterii lui.

Să o iau la pas printre galaxii şi să devin una dintre ele.

Să plec în lume, să găsesc un picior de curcubeu şi să urc pe el să-i trăiesc culorile.

Aşa-mi vine câteodată.

Dar lumea asta în care trăiesc e făcută altfel şi se ghidează după alte reguli, iar eu nu am încă îndrăzneala să le încalc pe toate.

Aşa că visez şi uneori mă mai întind în iarbă să aud gâzele zumzăind.