Ieeei, e luni! Îmi place lunea pentru că îmi plac începuturile. Entuziasm, energie, voie bună, gânduri măreţe – asta înseamnă pentru mine ziua de luni.
Aşa pornim în orice proiect fie că e unul personal, de creştere şi dezvoltare, fie că e profesional. De cele mai multe ori se întâmplă să pierdem pe traseu bucuria începutului şi, dacă nu avem factori de control, să şi renunţăm la anumite proiecte, cel mai adesea cele personale. În cazul celor profesionale e mai greu să renunţăm, că nu ne lasă şeful.
În timp ajungem să lăsăm deoparte multe dintre planurile măreţe ale noastre şi această renunţare sapă urme adânci în stima noastră de sine, sfârşind prin a crea convingeri de genul „oricum mie nu-mi iese niciodată, nici nu are sens să mai încep”. În acelaşi timp, la birou, finalizăm proiect după proiect, obţinem rezultate peste rezultate.
Cum e posibil acest lucru? Cum putem câştiga bătălii pentru alţii şi pentru noi să renunţăm atât de uşor?
Cred că ţine de un mecanism al controlului care se exercită fie prin frică, fie prin determinare, motivaţie. De cele mai multe ori, la job acţionăm împinşi de frică – dacă nu scoţi rezultate, ai de furcă cu şeful, poţi fi penalizat, retrogradat, etc. Şi atunci nu ai încotro. Finalizezi.
În ceea ce priveşte proiectele personale, acţionează tot frica, însă într-un sens invers, fiind acea voce interioară care te convinge să renunţi pas cu pas la visurile tale: „dacă faci asta, poţi să dai greş şi vei avea de pierdut bani, poate prieteni, timp, etc.” Mai bine stai în banca ta, că e bine acolo unde eşti. „Cum să te apuci tu de aşa ceva? Lasă că sunt alţii mai pricepuţi ca tine! În plus tu nu ai deloc experienţă în acest domeniu.” Şi pot continua cu toate poveştile pe care ni le spunem ori de câte ori frica se strecoară pe nesimţite în minţile şi în sufletul nostru.
Nu ai un mecanism de control care să te ajute să-ţi menţii motivaţia vie. Dar îl poţi construi! Pentru că ai minte şi suflet şi eşti propriul tău stăpân.
Eu nu ştiu reţete magice, nu am găsit vreo strategie universal valabilă, însă am descoperit câteva metode prin care să menţin viu focul visurilor mele. Nu le-am inventat eu, dar din tot ceea ce am citit, învăţat, testat, acestea au devenit funcţionale pentru mine.
- Intenţii pozitive – „Dacă nu ştii în ce port vrei să ajungi, nici un vânt nu este favorabil.” Am învăţat să-mi pun visurile în intenţii şi să le dau putere scriindu-le, rostindu-le cu glas tare, punându-le pe un „dream board” – un tablou al visurilor. Să le ai mereu în faţă, te menţine focusat, nu-ţi permite să-ţi iei prea multă distanţă. Sunt ca nişte ancore care rămân fixate în minte şi din când în când te mai apucă de-un gând şi te aduc înapoi la curs. Sunt seminţe care vor încolţi şi vor creşte. Sădeşte-le cu convingerea că meriţi să primeşti roadele lor!
- Paşii mici – nu ştiu despre voi, dar pe mine mă sperie grozav planurile măreţe de schimbare şi transformare. Şi mi s-a întâmplat adesea să mă trezesc cu vocea piticului din cap care să mă convingă de faptul că eu, nepriceputa, neştiutoarea nu pot fi în stare de aşa reuşite spectaculoase. Ceea ce nu ştie piticul meu este că eu sunt foarte curioasă şi am găsit o cale să-l păcălesc. Paşii mici sub deviza – „fă în fiecare zi ceva, oricât de mic, pentru visul tău!” Ştiam asta încă din studenţie, însă abia acum am reuşit să înţeleg pe deplin cât de eficientă poate fi această abordare. Începi prin a face o căutare pe google, apoi citeşti un articol, apoi dai un telefon, apoi mergi la un curs, apoi faci un blog să testezi ce ai învăţat la curs şi încet-încet te trezeşti că ai clienţi şi roata se învârte. E ca bulgărele de zăpadă – pe măsură ce-l rostogoleşti, creşte. Şi piticul din cap habar nu are, pentru că tu faci în fiecare zi câte ceva mic şi pe el îl interesează doar proiectele măreţe.
- Detaşarea – cred că asta m-a ajutat cel mai mult să progresez. Şi sunt recunoscătoare pentru toţi oamenii de la care am învăţat să nu mai ţin cu dinţii de dorinţele mele, de împlinirea lor. Să le las să crească, să prindă viaţă, să curgă asemeni unui râu şi când se poticnesc, să le las să găsească drumul la fel ca râul care ocoleşte bolovanii întâlniţi în cale şi curge mai departe. Implicarea detaşată înseamnă să-ţi faci treaba, în fiecare zi, cu seninătate, fără încrâncenare. Şi cu credinţa că vei primi ceea ce este cel mai bine pentru tine.
- Şi poate cea mai de preţ descoperire făcută a fost să fiu blândă cu mine. Să nu mă mai biciui la fiecare derapaj, să nu mă mai învinovăţesc de fiecare dată când nu-mi iese din prima. Contrar metodelor învăţate de-a lungul timpului, în munca de manager, blândeţea şi răbdarea reuşesc să ridice construcţii durabile. Învinovăţirea este un instrument al fricii şi eu aleg altceva. Aleg ca atunci când o acţiune are alt rezultat decât cel aşteptat să mă întreb în ce fel am de învăţat din asta, cum mă ajută să cresc, să fac mai bine de-acum încolo. Aleg să-mi iau un răgaz şi să explorez alte opţiuni, să caut alte soluţii. Aleg să-i închid gura piticului care îmi spune că „nu are sens, oricum n-o să iasă pentru că nu te pricepi” Dacă îl ascultăm pe pitic, nu vom afla niciodată la ce ne pricepem. Dacă nu dăm greş, nu vom descoperi nicicând cum am putea să facem bine. Aşa că aleg să fiu blândă cu mine, să-mi dau voie să greşesc şi să nu-mi anulez visurile, ci să le mut termenul.
Dincolo de toate acestea, poate cel mai important este să ne conectăm la noi înşine. Peste tot găsim reţete de reuşită, cursuri de dezvoltare personală, cărţi de citit, metode de testat. Nu există o variantă universal valabilă. Dar fiecare dintre noi îşi poate adapta şi crea un sistem personal de împlinire a visurilor. La asta foloseşte mintea şi sufletul din dotare. Acea persoană care obţine promovări peste promovări la job, este aceeaşi cu cea care visează în secret să-şi deschidă un butic cu fustiţe pentru fetiţe. Pune-o la treabă!
Aşadar, ce-ai făcut astăzi pentru visurile tale?
Ana-Maria Negrii 
4 gânduri despre “Ce ai făcut astăzi pentru visurile tale?”