Ana-Maria Negrii

Un copil cu chip de înger. Ochii mari şi blânzi, o feţişoară frumos rotunjită şi fină, un zâmbet ştrengăresc sub care se ascunde un spirit jucăuş. Mai mare dragul. Şi apoi, cum stai aşa şi te umpli de încântare privind chipul de înger, îl vezi cum trece de la zâmbetul ştrengăresc la o grimasă plină de furie şi aruncă celuilalt partener de joacă un: „Prostule şi tâmpitule care eşti!” Te-apucă panica şi tristeţea şi te întrebi unde a dispărut îngerul din el.

Da, face parte din creşterea noastră să pierdem câte puţin din inocenţa copilăriei (unii reuşesc totuşi să nu), însă mă întreb cum de lăsăm ca asta să se întâmple atât de brutal şi atât de timpuriu?

Nu e nimic nou faptul că programele tv, desenele animate, jocurile pe calculator, jucăriile plasticate reprezentând tot felul de dihănii au partea lor de „vină”, dar unde suntem noi, părinţii, în toată povestea asta?

De ce lăsăm să încapă în gura şi în sufletul curat al copiilor cuvinte atât de grele? De ce le punem în tolba vieţii etichete şi instrumente de judecată? De ce alegem să-i mânjim atât de devreme cu frustrările, furiile şi durerile noastre? Oare nu ne dorim să evoluăm? Să le fie mai bine copiilor noştri decât ne-a fost nouă?

„Să-ţi fie ruşine!” este iarăşi o sintagmă adesea auzită în jurul meu. De ce? De ce să-i fie ruşine? Că trăieşte? Că s-a născut? Ce e ruşinea? De cine să-i fie ruşine? Cum să mai ai apoi aşteptarea ca el să aibă curajul să-şi ceară drepturile, să deschidă o uşă de unde ar putea obţine ajutor, să îndrăznească să-şi declare iubirea cuiva când l-ai învăţat de mic să-i fie ruşine şi să stea în banca lui?

Nu putem fi perfecţi ca părinţi, însă ne putem strădui mereu să dăm ce avem mai bun din noi! Prostule, nesimţitule, tâmpitule, să-ţi fie ruşine, etc. nu e tot ce avem noi mai bun de oferit.

Ştiu că e dificil, dar merită să ne străduim.

Nu cunosc metode demonstrate ştiinţific de aplicat atunci când te confrunţi cu asta, însă ştiu că dacă vorbeşti deschis cu copilul şi-i explici că unele cuvinte nu sunt frumoase şi îl fac pe celălalt să se simtă trist şi supărat, copilul ar putea să te surprindă şi să înţeleagă mai bine decât te-ai aştepta.

Să vorbeşti mereu cu copilul despre emoţiile lui: cum te simţi când eşti furios, trist, bucuros, vesel, nervos, entuziasmat, etc. îl poate ajuta să devină mai conştient de trăirile lui şi să înveţe să le exteriorizeze mai sănătos. Există jocuri care te pot ajuta în acest sens. Iată unul pe care noi l-am folosit adesea.

Nu întotdeauna ne iese – adesea vor încerca şi variantele dure (să vorbească urât, să se bată, etc.) dar de-asta suntem puşi pe post de părinţi să avem grijă ca asta să se întâmple tot mai rar.

Şi-apoi, e bine să ne uităm şi la noi? Copiii fac ceea ce văd! Oare ce vede copilul la modelul care sunt eu pentru el? Oricât ar fi de greu să ne oglindim în ei, e un exerciţiu care trebuie făcut. Adesea copiii noştri sunt de fapt învăţătorii noştri.

Întotdeauna am crezut că modalitatea în care alegem să ne îndrumăm copiii nu ţine doar de ei, ci de toate generaţiile care vin după noi. Pentru că valorile şi modelele se predau din neam în neam.

Ce-ar fi să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne gândim cum ar arăta o lume cu stră-stră-stră nepoţi care pleacă în viaţă cu obiceiuri din acestea „sănătoase”?

Toată lumea vrea schimbare! Vrem o ţară mai bună, un preşedinte mai bun, o guvernare mai bună şi aşa mai departe. Dar oare ne dăm noi seama că fiecare dintre noi suntem parte din acest „mai bun”?

Nu e un pic inechitabil ca tu să trimiţi în lume un „tâmpitule” şi să aştepţi înapoi un „dragul meu, te iubesc şi te accept aşa cum eşti”?

Schimbarea e dificilă şi nu vine de la ceilalţi, ci începe cu noi înşine!