Da…mă gîndesc de mult să scriu despre acceptare ca exerciţiu de învăţare şi de iubire. Şi iată că, stînd şi meditînd la cum să înlănţui ideile, m-am trezit în cel mai cumplit moment de ne-toleranţă – o ceartă groaznică cu o persoană tare dragă mie care, în acelaşi timp, mi-a fost mare învăţător prin lecţiile de acceptare la care m-a supus de-a lungul timpului.
Îmi pare rău.
Am citit odată că într-o familie în care ambii soţi decid să ţină post, nu se poate vorbi de toleranţă. Abia atunci cînd alegerea unuia este alta, treci prin exerciţii de acceptare a celuilalt şi a alegerilor lui.
În acelaşi timp, tot gîndindu-mă în perioada aceasta la această temă, am realizat că, de fapt, nici nu e vorba de ceilalţi.
Tot timpul este vorba despre noi, înşine, despre sistemul nostru de convingeri şi valori. Iar acceptarea celorlalţi este direct proporţională cu nivelul la care ne acceptăm şi ne iubim pe noi înşine.
Cu atît mai mult îi putem accepta pe alţii, cu cît suntem într-o relaţie armonioasă cu noi înşine.
Sunt recunoscătoare că am trăit această dispută conştient, cu toate că nu am putut să-mi stăpînesc furia şi m-am certat, m-am lăsat prinsă în vîrtej!
Ţipînd, mă întrebam de ce ţip şi în acelaşi timp, în fracţiuni de gînduri, îmi dădeam seama cu o ironie tristă că eu tocmai mă pregăteam să scriu despre toleranţă şi în chiar acel moment făceam exact opusul.
Chiar şi aşa sunt recunoscătoare pentru că, uneori, dacă lucrurile nu sunt spuse, aduse la suprafaţă, tind să iasă singure, mai devreme sau mai tîrziu şi să se ceară vindecate.
Am învăţat să nu mai fiu radicală şi am renunţat la „niciodată” pentru că pînă acum, mi s-a întîmplat de atîtea ori să revin asupra deciziilor radicale, încît nu mai cred în ele.
Am ales să cred în curgere, în firesc şi în armonie aşa că sunt sigură că şi această ceartă a fost o curgere care va duce la echilibru.
Îmi dau seama că vara aceasta am mai avut neînţelegeri şi cu alţi oameni dragi şi le mulţumesc că au ales să-mi fie învăţători în acest mod.
Fiecare conflict m-a ajutat să fiu un om mai bun şi mai tolerant cu ceilalţi, înţelegînd şi acceptînd părţi din mine pe care am tot refuzat să le văd.
Fiecare ne purtăm după noi suferinţele, credinţele, valorile, principiile şi adesea avem sentimentul că toată lumea ar trebui să se ghideze după setul nostru de convingeri. Ne vine greu, şi uneori imposibil, să acceptăm că unii pot face alte alegeri şi acceptarea devine cea mai grea atunci cînd e vorba de oamenii lîngă care trăim sau care ne sunt apropiaţi. Am vrea să-i facem să vadă adevărul, fără să ne dăm seama că adevărul nostru nu e şi nici nu trebuie să fie neapărat şi adevărul lor.
Şi în momentele acelea în care suntem furioşi şi am vrea să-i facem cu forţa să vadă că nu e bine cum aleg să fie şi să acţioneze, în acele momente poţi trăi iluminarea. Atunci îţi poţi da seama că, de fapt, le reproşezi celorlalţi ceea ce tu însuţi faci sau ai putea să faci, ceea tu însuţi nu accepţi la tine.
Am fost atentă să văd ce reproşuri primesc, am vrut să le primesc, am urmărit să văd la care reacţionează corpul şi mintea mea cel mai violent ca să le pot analiza, învăţa şi accepta.
Am realizat că sufăr şi mă enervează cumplit cînd se emit judecăţi cu privire la cine sunt şi ce alegeri fac. Nevoia mea fundamentală de acceptare nu este împlinită şi suferinţa este enormă.
Dar oare, nu adesea fac şi eu acelaşi lucru? Şi oare suferinţa nu vine din faptul că ego-ul se simte desconspirat şi pus la zid?
Pe cînd mă pregăteam să scriu despre toleranţă, iată că am ratat însuşi prilejul de-a o arăta…
Mulţumesc pentru lecţie!
Ana-Maria Negrii 