Ana-Maria Negrii

„Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.”

George Coşbuc – Decebal către popor

„C-o moarte toţi suntem datori” – m-am gândit mult la asta în ultima vreme şi a fost un moment în care am înţeles că, de fapt, moartea înseamnă trezire. Cu trezirea suntem datori, pentru că „nu-i totuna leu să mori, ori câine-nlănţuit”

În ultima vreme am fost foarte preocupată de spiritualitate, fără să aleg vreo filosofie anume. Pur şi simplu am primit de peste tot ceea ce a venit spre mine.
Se vorbeşte mult despre trezire, despre faptul că noi ştim tot ce avem nevoie să ştim, trebuie doar să ne trezim şi să ne amintim.

Am început să mă întreb ce-o fi această trezire? Cum se manifestă? Ce trebuie să fac pentru a fi trează? Pentru că nu, nu e suficient să deschizi ochii, să te dai jos din pat, să te speli pe faţă şi să ieşi în lume. E nevoie de puţin mai mult de-atât.
În căutările mele (lecturi, seminarii, ateliere, etc.) am avut momente care mi s-au părut adevărate revelaţii, pentru ca mai apoi să înţeleg că eu ştiam acele informaţii doar că nu le conştientizam.

Aşa am descoperit că primul pas către trezire este conştientizarea – a orice şi a tot.
Cum am făcut asta?
Cel mai bun exemplu sunt copiii şi al lor veşnic DE CE? Am început să mă întreb: De ce? De unde vine asta? Ce trebuie să înţeleg de-aici? De ce mi se întâmplă aşa ceva? Ce am de învăţat din relaţia cu această persoană? Ce pot învăţa de la un copac, un râu, un animal, o stare, o persoană, o situaţie?
Întrebări, întrebări, întrebări.

Şi ce miracol când începi să vezi că există peste tot răspunsuri.

Un copac te învaţă să stai drept indiferent de vreme şi să renunţi la ataşamente fără suferinţă la fel cum el îşi lasă frunzele să plece toamna. Privind un râu înveţi să curgi şi să găseşti mereu drumul indiferent de obstacole – râul nu se opreşte din curgere când dă de un bolovan, ci curge pe lângă el. Şi dacă ne gândim la o furnică, mai e nevoie să scriu? Iar despre OAMENI, aceste miracole vii cu care ne întâlnim la tot pasul, aş putea să scriu la infinit despre cât de mult ne putem îmbogăţi viaţa şi pe noi înşine acceptându-i şi iubindu-i pe cei cu care împărţim această planetă.

Astfel am învăţat conştientizarea şi mai apoi prezenţa. Am învăţat să fiu prezentă în viaţa mea.
A fi prezent cu corpul nu e totuna cu a fi prezent dacă mintea sau sufletul tău umblă aiurea pe unde şi-au lăsat treburi neterminate.
Am descoperit că, atunci când nu eşti cu toată fiinţa ta într-o situaţie/relaţie, apare suferinţa şi apoi nefericirea.
Iar prezenţa totală înseamnă ca atunci când ieşi să te plimbi prin parc, să FII în parc: să priveşti copacii, să miroşi florile, să urmăreşti gâzele, să te laşi mângâiat de razele soarelui, să primeşti lumina, să asculţi iarba cum creşte. Să fii conştient de toate acestea acolo, în acele momente!
O plimbare în parc nu are acelaşi efect dacă mintea ta e la sarcinile de lucru neterminate sau orice alte preocupari de rutină. Dar prezenţa cu toată fiinţa în acea plimbare, te poate ajuta apoi să găseşti soluţii la care nici nu te-ai fi gândit.
Să fii prezent în munca ta, înseamnă să fii implicat „trup şi suflet”. Când am descoperit asta, munca mea a devenit infinit mai uşoară.

Aşadar am învăţat să fiu prezentă şi conştientă. Şi cum m-a ajutat asta?
Prezenţa mi-a adus în faţă toate acele lucruri minunate care compun fericirea mea – oameni, întâmplări, imagini, sunete, vise, emoţii, trăiri de tot felul. Aşa am început să fiu recunoscătoare pentru tot ceea ce vine în viaţa mea indiferent de felul în care mă face să mă simt. Pentru că şi atunci când nu te simţi confortabil într-o situaţie, e bine să fii recunoscător – orice întâmplare sau persoană care ne iese în cale, vine să ne înveţe ceva şi să ne înalţe, să ne transforme într-o versiune îmbunătăţită a noastră. E ca un update de soft.

Recunoştinţa este primul pas spre fericire, pentru că înveţi să te uiţi la ce ai şi în timp nici nu mai vezi ceea ce-ţi lipseşte, ca să afli la un moment dat că, de fapt, nu-ţi lipseşte nimic.
Eşti înzestrat cu tot ce-ţi trebuie pentru fericire!

Am ajuns astfel în punctul în care am descoperit că nu există vină. Pentru că dacă eşti recunoscător pentru tot ceea ce vine în viaţa ta, înţelegi că toate sunt ocazii de învăţare şi de dezvoltare şi nu ai de ce să te simţi vinovat atunci când lucrurile nu-ţi ies cum ţi-ai dorit.

Apoi m-am împrietenit cu toleranţa pentru că am realizat că există loc sub soare pentru toţi, ba încă mai rămâne şi am ales să primesc oamenii care vin în viaţa mea aşa cum sunt ei şi să văd că fiecare are lumina lui şi fiecare se luptă cu demonii lui, la fel ca mine. Nu înseamnă că stau lângă cei cu care nu mă simt bine, într-o agonie blazată doar ca să-i tolerez. Dar accept că un om poate fi şi aşa, înţeleg că are şi el lecţiile lui de învăţat, că nu e treaba mea să-i arăt asta şi merg mai departe.

Am ajuns şi la echilibru. Tot încercând mereu să mă bucur, să râd, să fiu veselă fără oprire mi se întâmpla să vină momente în care să mă apuce câte un plâns cu sughiţuri, eliberator de-a dreptul. Şi tot luptând cu asta am înţeles că nu se poate să elimin complet nici una dintre stări, că fac parte din mine şi că legea echilibrului îşi cere dreptul. Exista Yin şi Yang – am citit o dată că o inimă ar muri de prea multă bucurie. Atunci am înţeles că plânsul are locul lui, că tristeţea deopotrivă cu bucuria sunt parte din echilibrul vieţii şi nu m-am mai împotrivit.
Îmi tot vine în minte un dicton latin Est modus in rebus – Este o măsură în toate! Asta echivalează cu consumul excesiv de …….. dăunează grav! Extremele nu fac bine nici trupului şi nici spiritului. De aceea echilibrul şi măsura în toate aduc linişte, tihnă. Dar asta n-o înveţi când ţi-o spune cineva la televizor, o înveţi când o trăieşti pe pielea ta. Sau mai bine zis, ţi-o (re)aminteşti când o experimentezi.

Libertatea o descoperi când îţi dai seama că totul depinde de alegerile pe care le faci şi că în tine stă puterea de a decide ce drum alegi în fiecare secundă. Aceasta a fost cea mai incomodă descoperire făcută pentru că m-a pus faţă în faţă cu mine şi m-a separat de iluzia că pot da vina pe altcineva. M-a pus la colţ dar a fost momentul în care am descoperit că nimeni nu e responsabil de fericirea mea în afară de mine şi că nu trebuie să aştept de la nimeni să-mi confirme autenticitatea şi valoarea. Ştiu cine sunt, ştiu ce pot, ştiu ce vreau. Sunt liberă!
Devin LEU din câine înlănţuit!

Însă cea mai importantă revelaţie dintre toate este că iubirea este cheia pentru tot. Orice se poate realiza atunci când investeşti iubire. Orice lacăt se deschide şi orice suflet se luminează cu iubire.
E cât se poate de adevărat că dacă dragoste nu e, nimic nu e!

Asta înseamnă pentru mine trezirea.
Nu am descoperit toate acestea pocnind din degete, am trecut prin lungi şiruri de îndoieli, negări şi împotriviri, am revenit apoi, am luptat cu necredinţa rugându-mă pentru credinţă, am cerut ca să mi se dea şi apoi am refuzat să primesc pentru că ego-ul meu îmi spunea că nu merit. Am luptat cu ego-ul meu, încă lupt – e o fiară greu de îmblânzit.
Am suferit şi sunt sigură că în neştiinţa mea am făcut oameni să sufere.

Dar acum ştiu că inima mea e deschisă şi sunt pregătită să mă bucur de tot ceea ce am de primit. Abia aştept să văd încotro mă vor purta paşii şi ce miracole mai sunt pregătite pentru mine.

Lumină şi iubire!